Contemporan

„Stăteam mizerabil cu banii pe vremea aceea și nu o s-o uit niciodată. La fel cum n-o să uit după-amiaza caniculară în care mă târam prin Lipscani spre stația de metrou de la Piața Unirii, asudat și în preleșin. Am trecut pe lângă un magazin de animale de companie, pe locul de azi al hotelului Tania Frankfurt, și am văzut în vitrina lui un exemplu de cruzime pasivă care mi-a uscat gâtul pe loc. 
Într-o cușcă lăsată în plin soare, o pisică agoniza lent și neputincios, cu blana peticită și cu o expresie de disperare mută. Era o perioadă când îmi amanetam destul de des inelul de familie ca să-mi pot plăti facturile. Cum făcusem deja operațiunea, trebuia găsită altă soluție pentru salvarea animalului.”

Aristocrație, de Radu Paraschivescu.

„Căutarea mea s-a întrerupt după circa vreo săptămână, când, pe la două noaptea, îmi urmam ritualul de colindare a străzilor din jurul Foişorului de Foc, chemând în crescendo „Zița, Zița". O fereastră dintr-o casă cu hochparterre s-a deschis brusc și o voce groasă, sincopată de somn, mi-a strigat, de s-a auzit până-n capătul străzii Zece Mese: «Dacă vrei să te f..., vino-ncoace și taci dracului odată!»”

Biografie cu pisici, de Denisa Comănescu.

„Acum suntem în faza cea mai veselă, adică dementă: avem TREI pisici. Rufus, motanul roșcat care s-a ținut după mine trei zile la rând, urmărindu-mă de pe gărduțul Ambasadei Poloniei, din Aleea Alexandru; avea cam un an când l-am luat. De ce l-am luat? Probabil ați aflat deja din textul lui Dan.”

Dragă Tanie, te informez că Gherghina a decedat, de Tania Radu.

„La vremea aceea aveam un motan alb, cu coadă și căciuliță neagră, bun și cuminte, dar umblăreț. După ce-și punea bine burta la cale vreo două-trei zile, cerea să-l lăsăm afară. Nu ştiu cum ieşea din bloc, nu-mi amintesc să-l fi condus până jos, dar pe atunci nu erau interfoane, nici uși grele cu sisteme de închidere silențioasă. Dupăalte două-trei zile îl găseam pe preșul de la intrare, înfometat, neapărat murdar și plin de puricii culeși din subsolul cărtărescian-labirintic al complexului numit Blocul Turn, de la capătul de jos al Căii Victoriei. Îl spălam în chiuvetă, cu Dero (minunea proaspăt invenjată), se ținea cu labele din față de țeava prin care curgea apa și mieuna sfâșietor, dar nu fugea, nu zgâria, nu se zbătea. urma înfofofirea și uscarea, după care era din nou motanul meu pufos și bun. Îl cheamă Murzik, reminiscență probabil de prin cărțile (sovietice) pentru copii.”

Dragă Tanie, te informez că Gherghina a decedat, de Tania Radu. 

„Mă ridic brusc. Porumbeii de pe caldarâm zboară speriați în grupuri dezorganizate. Palatul din față ia aspectul Muntelui Olimp, iar statuia zeului Mercur, până acum într-o veșnică imobilitate, se întoarce către piață. Toiagul devine un arc Longbow – stil Robin Hood, de înălțimea arcașului –, aripile de la picioare se măresc și se lipesc de spate, transformându-l într-un Eros, zeu al iubirii. Lumea trece grăbită, tinerii vorbesc între ei, râd, spun bancuri, flirtează, se iau de mână sau trec cu gândurile lor. Alții sunt pur și simplu indiferenți. Nimeni nu are privirea îndreptată spre cupola palatului unde se întâmplă minunea. În tot acest furnicar, am impresia că sunt singurul care vede transformarea. Noul personaj, metamorfozat, se rotește ușor către piață, își scoate încet, cu mișcări de cunoscător, săgeata din tolbă, armează arcul și își plimbă autoritar vârful săgeții peste mulțime în căutarea unei victime. Cuprins de un impuls greu de stăpânit, îmi rup cămașa, rămânând în pieptul gol și strig cât pot de tare: 
— Trage! 
Mă nimerește în plin.”

„Traversez înapoi Piața Unirii, în diagonală, de data aceasta simt încurajările Sfântului Rochus cu piciorul bandajat de pe Coloana Ciumei. Monumentul ridicat la sfârșitul epidemiei dăinuie în mijlocul pieței de aproape trei sute de ani de ani și se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spațiu sud-german, boem și maghiar. Zona arată mult mai bine de când a fost renovată și mă simt ca într-un orășel austriac de provincie. „Mica Vienă” mi s-a părut mereu o exagerare pentru Timișoara. Și când zic orășel austriac, mă refer doar la zona centrală, la Cetate, cum îi spunem noi. În rest, cartierele de blocuri construite în anii 1960-1970 sunt la fel ca în toate orașele. Doar noi, „regii imobiliarelor”, le găsim câte un atu sau mai multe pentru a justifica creșterea prețurilor la închiriere sau la vânzare. Câțiva tineri își fac selfie-uri cu grupul de sfinți nepăsători (și reci; totuși, este noiembrie). Momentul ideal pentru fotografii, piața se scufundă în umbră, iar roza din jurul Sfântului Duh, din vârful monumentului, este luminată de codașele raze ale soarelui, revărsând în toată piața o căldură aurie. În fine, trec de Casa Brück, cea mai fotografiată – și discutabil, cea mai frumoasă – clădire din oraș, și găsesc anticariatul pe o străduță îngustă, între o ceasornicărie și o galerie de artă.”

„De acolo ne îndreptăm pașii spre Piața Victoriei. Îi propun să stăm la o cafea la Lloyd, dar preferă să ne plimbăm. Regele Mihai a murit de câteva săptămâni, iar în fața catedralei este agitație mare. Principesa Margareta, custodele coroanei, face o vizită în Timișoara, și cu greu reușim să intrăm în edificiu. Câțiva regaliști manifestează afară și mai mulți înăuntru. Pictura murală ce-l înfățișează pe rege este complet înnegrită de fum și de trecerea anilor. O zărim pe principesă prefăcându-se că admiră tabloul întunecat în stilul expresionismului abstract pe care artiștii îl definesc nu ca fiind extra-simplificat, ci extra-complex. Mijește ochii, încercând să-și imagineze figura tatălui pe când era tânăr. Răcoarea și mirosul de crini, omniprezent, indiferent dacă este iarnă sau vară, fac din catedrală o oază de umbră și liniște. Albertina completează un acatist. Deși nu este treaba mea, o întreb dacă este pentru familie. Îmi răspunde că nu. Este pentru personajul cărții pe care tocmai o citește. Cu o seară înainte, Albertina a ajuns la capitolul unde personajul tocmai a aflat că este bolnav de cancer la gât, iar medicii i-au dat cel mult o lună de trăit. Sub privirile blânde ale sfinților din icoane, în mirosul pregnant de crini, sfințenie și tămâie, Albertina mi se pare un pic țicnită.”

„Deși păstrează loggia inițială cu trei arcade, după refacerea fațadelor impunătoare din marmură, clădirea Operei pare mai degrabă o construcție modernă. Am o oarecare sfială când trec de porțile mari, negre, ranforsate cu bare metalice. Par rătăcit, spre deosebire de Albertina ce se simte ca la ea acasă. Trăgându-mă după ea, se duce direct la loja îmbrăcată în catifea roșie unde avem biletele. Scaunele sunt moi, comode, poziția de vizionare excelentă, iar în fața noastră doar marginea mătăsoasă a balconului. Sala este plină. Compusă de Donizetti, Lucia di Lammermoor, capodoperă a romantismului italian, „ultima mare creație preverdiană”, după cum ține să-mi specifice Albertina, în trei acte, prezintă drama unei familii nobiliare din Scoția sfârșitului de secol al XVI-lea și are de toate: dragoste, onoare, înșelătorii, căsătorii aranjate, gelozii, secrete, crime, blesteme și sânge. Practic tot tacâmul pentru a te ține trei ore cu sufletul la gură. Venită de la Craiova, cu o voce angelică, soprana – Lucia, carevasăzică – reușește să mă emoționeze profund. Nu am fost fan al operei, dar în aceste momente, poate și din cauza Albertinei, sunt pe deplin pătruns de muzică. Cu toate acestea, în timpul ultimului act mă învăluie acel gen de oboseală totală care nu mai lasă loc de nicio negociere, nu o mai poți amâna, nu o mai poți păcăli. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea spectacolul, din contră. Ignorând convențiile, fără a-mi mai putea controla bunul-simț, pun capul pe marginea de catifea a balconului și rămân într-o stare ce se află undeva între somn și trezie. Cu ochii închiși, aud toată muzica care, în aceste momente, pare divină.
Albertina îmi dă un cot în momentul în care un fir de salivă mi se scurge alene din colțul gurii pe catifea. Lucia, cu rochia albă de mireasă pătată de sânge, după ce și-a ucis proaspătul soț impus de familie, cu cuțitul în mână, eliberată de orice presiune, cântă una dintre cele mai sensibile și mai lungi arii din istoria operei – cea a nebuniei. Albertina îmi șoptește ceva când Lucia cade în genunchi în fața lui Edgardo, cerându-i îndurare. Nu reușesc nici să aud ce spune Albertina, nici să schițez vreun gest. Sunt total transfigurat. Nu sunt singurul bărbat din sală care se comportă ciudat: un alt domn izbucnește în hohote de plâns. A fost minunat.”

„Înființată în 1718, Fabrica de Bere Timișoreana – un adevărat simbol al orașului – încă nu a scăpat de nesfârșitul proces hilar al privatizărilor postcomuniste. De curând a trecut din portofoliul unui consorțiu sud-african în altul chinez. Timișorenii nu se consideră est-europeni, ci se identifică de cele mai multe ori cu Mitteleuropa, polul mondial al băutorilor de bere. Judecând după consumul înregistrat la Oficiul Național de Statistică, ai zice că timișorenilor le curge berea prin vene. Privatizarea fabricii a condus la revolta băutorilor din oraș – nu puțini –, care trăiesc cu teama că vor bea de acum încolo o făcătură asiatică din mei și orez. Au pichetat de nenumărate ori edificiul și chiar s-a făcut o colectă pentru cumpărarea fabricii de către localnici, demers eșuat în final. Timișorenilor nu le-a mai rămas decât boicotul, în speranța că investitorii chinezi vor lăsa fabrica falimentară pe mâna localnicilor.
Cum este cald și plăcut, cu tot boicotul, în această seară, terasa este arhiplină, iar cele câteva mese rămase libere sunt rezervate. Înconjurați de platouri uriașe de mâncare, oameni veseli în haine pitorești de vară ticsesc mesele din jurul barului vorbind tare, râzând și glumind, aburiți de halbele pline. Văzându-mi disperarea, ospătarul îmi indică două taburete înalte la bar. Deși caut un loc cât mai ferit în care să lucrez discret și asiduu la procesul de seducție, sunt pus acum în situația să flirtez în mijlocul tuturor.”

„Lipită de oraș, dintr-un sat liniștit de maghiari, cunoscând o dezvoltare pe cât de vertiginoasă, pe atât de haotică, Dumbrăvița a devenit în mai puțin de douăzeci de ani o metastază a Timișoarei – satul milionarilor de carton și al funcționarilor corupți. Străzi care se termină brusc în fața unui gard, case frumoase ce se intercalează cu blocuri de patru etaje pentru nefamiliști, palate mediteraneene cu turle maramureșene și așa mai departe. Chiar și așa, ar fi o combinație pitorească dacă nu ar fi un șantier uriaș cu multe străzi neasfaltate și ioc apă. În schimb, Pădurea Verde de la marginea satului este un adevărat paradis. Chiar dacă mai vezi o hârtie sau un PET ici-colea, pădurea este în general curată, iar aleile sunt populate de bicicliști, bunici cu nepoți, joggeri sau oameni care-și plimbă câinii. Dacă ai noroc, poți vedea o căprioară, un fazan, o rață, iar unii săteni chiar au raportat pe grupul de Facebook al comunei, cu unele interjecții teatrale, menite să inoculeze teama, întâlniri cu mistreți. Pe lacul de la capătul nordic al satului își face veacul o familie instagramabilă de lebede, spre deliciul celor care ies la picnic pe mal, înfruntând cu stoicism roiurile de țânțari.”

„Câmpurile, împărțite în fâșii tot mai mici și întretăiate de drumuri subțiri, pe măsură ce avionul cobora spre Timișoara. Apoi, de niciunde, o pistă gri lângă o clădire micuță, rumoarea și foiala pasagerilor în timp ce roțile încă rulau, scosul bagajelor, îngrămăditul lor mult prea repede pe culoarul mult prea îngust, tropăitul nerăbdător de-a-n picioarelea și momentul în care ne-am deșertat cu toții afară din burta aeronavei, direct pe ciment, șerpuind cum ne-a tăiat capul către poarta deasupra căreia scria mare: SOSIRI.
Banda de bagaje, într-un colț, era ridicol de mică. Mircea, culegând de pe ea valizele, nu vedea umorul. Se încrunta, încerca să pară neimpresionat, neatins, poate era chiar jenat, poate nu era deloc în largul lui sau poate, dimpotrivă, descoperea că-i mai în largul lui acolo decât oriunde altundeva și asta-l irita, îi stârnea amintiri dureroase. Se formaseră cozi peste tot, și la bagaje, și la controlul de frontieră, iar lui reflexe de mult îngropate i se declanșaseră din nou, își dădeau singure voie s-o facă, era în priză, era altul, o lăsase moale și cu politețea. Nu mai era, ca mine, turist. Devenise participant cu miză în ceva ce nu înțelegeam încă prea bine. Amabilitatea lui canadiană s-a evaporat, înlocuită de o tensiune aproape sonoră, de arc electric, iar obișnuita lui bunăvoință protectoare a devenit instinct feroce, autoprotector. (...) Avea cu el, desigur, și pașaportul românesc, dar înadins l-a arătat numai pe cel canadian. La fel făcuse pretutindeni în Europa. De parcă pe cel românesc n-ar fi scris, cu litere de-o șchioapă, PAȘAPORT, ci RUȘINE. INFERIORITATE. PERSOANĂ NEGLIJABILĂ. (...) 
Afară, îmi amintesc claxoanele, mașinile parcate strâmb, forfota din parcare! Haosul de voci vorbind românește, râsetele, certurile, toată nebunia aceea proaspătă și reconfortantă, ingeniozitatea înjurăturilor! Îmi amintesc că până și asta m-a amuzat.
Mircea s-a pus pe selectat tăios taxiuri, ceva în el se înfoiase de parcă își înțelegea, abia acolo și atunci, importanța, eforturile, deceniile de muncă asiduă și de rigoare. Încerca să pară de-al locului și negocia totul la sânge – ai fi zis că, în capul lui, toți anii aceia ar fi vorbit doar românește, doar româna aia de cartier, de băiat șmecher care nu e în niciun caz „fraier” sau „fraieribil” (în aeroport am auzit cuvintele astea pentru prima dată din gura lui) – însă, concomitent și poate chiar mai abitir, își dorea să pară deasupra locului, să-l domine.”

Crisalidă, volumul I.

„Ei bine, între timp, el, mezinul, ajunsese cadru universitar la Politehnică. În primăvară fusese promovat lector cu normă întreagă. Salariul crescuse și el. Aplauze și ovații? Aiurea. Avea totuși un defect major: nu era inginer. Și era numai una dintre multele metehne în care se complăcea, cu toate neajunsurile ce decurgeau din ele.”

Crisalidă, volumul I.

„Ne-am întors de acolo, apoi el s-a dus la o întâlnire confidențială de afaceri în Mall. Am primit un mesaj de la Silviu. Era în fața blocului. M-a sunat. I-am răspuns, dar n-am rostit nimic.
— Ina, vorbește, spune ceva.
Am tăcut.
— Ești în regulă? E Mircea acolo? Nu poți vorbi?
Am respirat și ne-am privit doar prin geam.
— Ina, spune-mi că te-ai limpezit și că nu-ți lipsește nimic, și ai cuvântul meu că facem abstracție de toate celelalte. Pentru totdeauna. Prieteni, așa cum ți-ai dorit.
Mi-am înghițit un scâncet.
— Atunci amână-l. Hai să mai așteptăm să…
S-a oprit. Oare fiindcă se pregătea să spună „să așteptăm să moară tata”? Mi-au dat lacrimile.”

Crisalidă, volumul I.

„Silviu are un program mai flexibil. Vine, pleacă, nu-l prea găsești pe-acasă. Predă la Universitate acum, se ocupă și de masteranzi. Peste zi are cursuri, proiecte, lucrări, mai câte o ședință… Astea se cam lungesc până seara. Printre ele, mai trece uneori să scoată câinele și-și încropește ceva de mâncare. Alteori – mai rar – vine să mă ia de la laborator și ieșim în oraș, la o pizza și un suc. Mă rog, eu, acum, la un suc. El bea bere. Beri, la plural. Terapiile lui cele de toate zilele.”

Crisalidă, volumul II.

„Silviu împietri.
— Poftim? Ce accident? Unde?
— A fost lovită de o mașină în zona Bastionului, continuă polițistul, răsfoind hârtii. Aseară la orele… circa 22:45. S-a aruncat în fața mașinii. 
Auzi o voce din fundal zicând: Asta nu știm încă sigur, Marcele!
— Mda. Nu e sigur. Se pare că s-a aruncat.
— Și în ce stare e? întrebă Silviu stupefiat.
— Nu pot să vă spun, n-am fost la fața locului, noi suntem tura de dimineață. Telefonul era praf și abia la investigație i s-a găsit în portofel bilețelul, de-aia vă sunăm acu…
— Ce bilețel? De adio?
Simți cum intestinele i-o luau la vale. Un gând sinistru, o amintire înăbușitoare își înfipse ghearele în el: hotărâse așadar să iasă din timp, din trup, de una singură? Din cauza lui? Din cauza lui…”

Crisalidă, volumul II.

„Spre dimineață reapăru și Mircea, cu energii împrospătate, dar și cu dușmănii renăscute. Avusese, probabil, răgaz să se gândească. Se uită urât la el, nu-i spuse o vorbă și dispăru pe culoarele secției de Neurologie. Silviu se târî iar la maică-sa și dormi acolo, cataleptic, până spre după-amiază. Apoi fugi scurt la facultate, avea câteva chestii de pus la punct. Îl sunară și de la librărie cu o sumedenie de întrebări. Se repezi în Unirii și scoase ultimele acte medicale de la tradus. Alergă așa până spre seară. A câta zi, a câta seară? Apoi se duse la spital să-l înlocuiască pe Mircea, deși nu mai era mare lucru de făcut. Singurul lucru de făcut era să petreacă noaptea cât mai aproape de ea. Să-i transmită din energia lui. Și, dacă mai ajută la ceva, eventual să se roage. Orice. Orice, dacă ajută.”

Crisalidă, volumul II. 

„— Nu vrei să vii la prânz? 
— La mama ta? Nu cred că-i potrivit. E ritualul vostru.
— Dacă vrei în oraș, te duc eu. Te pot lăsa la Flora, te plimbi puțin pe faleză și, când vin cu Ștefan de la maică-mea, te aduc înapoi. Sau te reped undeva să mănânci. Să mâncăm împreună, dacă vrei.
Undeva, într-un spațiu public. Unde tăblia mesei dintre ei crea un context safe.”

Crisalidă, volumul II.

„Ar fi venit într-o suflare și dac-aș fi chemat-o singură, își dăduse seama imediat. Așa că trei zile mai târziu, marți, când pe Arina o surprindea grindina în Făgăraș, el ședea față în față cu Liana sub sprinklerele unei terase. Era mistuitor de cald. Își dăduseră întâlnire doar ei doi în Mall, în pauza de prânz. Fără ăialalți, și mai ales fără Vio. Nu era deloc fericită în căsnicie. Îi povestise că n-a avut de ales, făcuse doi copii și era legată, dar era sătulă de tot, ar fi trebuit să se care de mult; acuma că băieții erau mari, l-ar părăsi și mâine, dar unde să se mai ducă? (...)
A făcut doi copii la momentul oportun și cu asta te-a potolit, gândise Mircea împăcat și-și propusese să rețină strategia. Așa se domesticește femeia.”

Crisalidă, volumul II.

„— Marțea și joia am curs până seara. Mâine e ultimul, de fapt.
— Deci azi ești liberă? Perfect. Am drum prin centru după cinci jumate. N-ai chef să ne întâlnim la o terasă în Unirii pe la șase? Undeva la umbră. Parcă a mai cedat și arșița astăzi. Mai stăm și noi de povești...
Arina se uită la ceas, apoi pe geam. Într-adevăr, parcă se adunaseră niște norișori, aerul nu se mai vălurea precum plasma încinsă. Casa era pustie, iar ea fusese prinsă cu studiul. Smulsă abrupt din reveria-i academică, nu-și puse problema de unde avea Cosmin numărul ei sau de ce așteptase înadins să plece Silviu la munte ca s-o sune. (...)
Când, în spatele lor, orologiul Domului bătu ora șase și jumătate, Arina tresări atât de vizibil, încât scaunul se dezechilibră și scrâșni scurt pe piatra cubică de dedesubt. Își ceru repede scuze, se ridică și spuse că merge la baie. Se căznea să umble alene, ar fi vrut să țâșnească.”

Crisalidă, volumul III.

„Gara era aproape pustie. N-o observă la niciun ghișeu. N-avea timp s-o mai caute prin sala de așteptare, trenul de Oradea pleca de la linia 7 peron în câteva secunde. O voce spartă tocmai îl anunțase la difuzor. Silviu goni într-un suflet acolo. Când ajunse la linia 5, săgeata de Oradea tocmai se urnise, ultimul vagon trecu la nici trei metri prin fața lui.
Nu-i venea să creadă. Nici n-apucase să reacționeze. Trenul plecase la fix. În pizda mă-sii, tocmai azi descoperise CFR-ul punctualitatea?!
Se aplecă să-și sprijine palmele de genunchi și să urle mut în coșul pieptului.
Gâfâia. Se ridică și dădu să se întoarcă. Îi atrase atenția trollerul de pe peronul de vizavi; îl cunoștea. Lângă troller, o formă plăpândă, diafană, cu abdomenul ușor bombat. Fusese cât pe ce să nu o observe. Nici nu-și dădu seama când ajunse față în față cu ea. Totul îi părea un vis.
— N-am putut să urc, zise Ina.
— Nu te-a ajutat nimeni cu bagajele?
— Nu. N-am fost în stare să urc. Am...”

Crisalidă, volumul III.

„— E... bine?
— Da. Foarte bine. Și mai am să-ți spun ceva important. Ceva ce ne privește pe toți. Poți să vii acum până-n centru? Te așteptăm la o terasă.
— Încerc. Să văd cum găsesc loc de parcare.
— Bine, ne auzim.”

Crisalidă, volumul III.