Scrie-mi!

„Mă ridic brusc. Porumbeii de pe caldarâm zboară speriați în grupuri dezorganizate. Palatul din față ia aspectul Muntelui Olimp, iar statuia zeului Mercur, până acum într-o veșnică imobilitate, se întoarce către piață. Toiagul devine un arc Longbow – stil Robin Hood, de înălțimea arcașului –, aripile de la picioare se măresc și se lipesc de spate, transformându-l într-un Eros, zeu al iubirii. Lumea trece grăbită, tinerii vorbesc între ei, râd, spun bancuri, flirtează, se iau de mână sau trec cu gândurile lor. Alții sunt pur și simplu indiferenți. Nimeni nu are privirea îndreptată spre cupola palatului unde se întâmplă minunea. În tot acest furnicar, am impresia că sunt singurul care vede transformarea. Noul personaj, metamorfozat, se rotește ușor către piață, își scoate încet, cu mișcări de cunoscător, săgeata din tolbă, armează arcul și își plimbă autoritar vârful săgeții peste mulțime în căutarea unei victime. Cuprins de un impuls greu de stăpânit, îmi rup cămașa, rămânând în pieptul gol și strig cât pot de tare: 
— Trage! 
Mă nimerește în plin.”

„Traversez înapoi Piața Unirii, în diagonală, de data aceasta simt încurajările Sfântului Rochus cu piciorul bandajat de pe Coloana Ciumei. Monumentul ridicat la sfârșitul epidemiei dăinuie în mijlocul pieței de aproape trei sute de ani de ani și se înscrie în tipologia coloanelor ciumei, răspândite în epoca barocului în întregul spațiu sud-german, boem și maghiar. Zona arată mult mai bine de când a fost renovată și mă simt ca într-un orășel austriac de provincie. „Mica Vienă” mi s-a părut mereu o exagerare pentru Timișoara. Și când zic orășel austriac, mă refer doar la zona centrală, la Cetate, cum îi spunem noi. În rest, cartierele de blocuri construite în anii 1960-1970 sunt la fel ca în toate orașele. Doar noi, „regii imobiliarelor”, le găsim câte un atu sau mai multe pentru a justifica creșterea prețurilor la închiriere sau la vânzare. Câțiva tineri își fac selfie-uri cu grupul de sfinți nepăsători (și reci; totuși, este noiembrie). Momentul ideal pentru fotografii, piața se scufundă în umbră, iar roza din jurul Sfântului Duh, din vârful monumentului, este luminată de codașele raze ale soarelui, revărsând în toată piața o căldură aurie. În fine, trec de Casa Brück, cea mai fotografiată – și discutabil, cea mai frumoasă – clădire din oraș, și găsesc anticariatul pe o străduță îngustă, între o ceasornicărie și o galerie de artă.”

„De acolo ne îndreptăm pașii spre Piața Victoriei. Îi propun să stăm la o cafea la Lloyd, dar preferă să ne plimbăm. Regele Mihai a murit de câteva săptămâni, iar în fața catedralei este agitație mare. Principesa Margareta, custodele coroanei, face o vizită în Timișoara, și cu greu reușim să intrăm în edificiu. Câțiva regaliști manifestează afară și mai mulți înăuntru. Pictura murală ce-l înfățișează pe rege este complet înnegrită de fum și de trecerea anilor. O zărim pe principesă prefăcându-se că admiră tabloul întunecat în stilul expresionismului abstract pe care artiștii îl definesc nu ca fiind extra-simplificat, ci extra-complex. Mijește ochii, încercând să-și imagineze figura tatălui pe când era tânăr. Răcoarea și mirosul de crini, omniprezent, indiferent dacă este iarnă sau vară, fac din catedrală o oază de umbră și liniște. Albertina completează un acatist. Deși nu este treaba mea, o întreb dacă este pentru familie. Îmi răspunde că nu. Este pentru personajul cărții pe care tocmai o citește. Cu o seară înainte, Albertina a ajuns la capitolul unde personajul tocmai a aflat că este bolnav de cancer la gât, iar medicii i-au dat cel mult o lună de trăit. Sub privirile blânde ale sfinților din icoane, în mirosul pregnant de crini, sfințenie și tămâie, Albertina mi se pare un pic țicnită.”

„Deși păstrează loggia inițială cu trei arcade, după refacerea fațadelor impunătoare din marmură, clădirea Operei pare mai degrabă o construcție modernă. Am o oarecare sfială când trec de porțile mari, negre, ranforsate cu bare metalice. Par rătăcit, spre deosebire de Albertina ce se simte ca la ea acasă. Trăgându-mă după ea, se duce direct la loja îmbrăcată în catifea roșie unde avem biletele. Scaunele sunt moi, comode, poziția de vizionare excelentă, iar în fața noastră doar marginea mătăsoasă a balconului. Sala este plină. Compusă de Donizetti, Lucia di Lammermoor, capodoperă a romantismului italian, „ultima mare creație preverdiană”, după cum ține să-mi specifice Albertina, în trei acte, prezintă drama unei familii nobiliare din Scoția sfârșitului de secol al XVI-lea și are de toate: dragoste, onoare, înșelătorii, căsătorii aranjate, gelozii, secrete, crime, blesteme și sânge. Practic tot tacâmul pentru a te ține trei ore cu sufletul la gură. Venită de la Craiova, cu o voce angelică, soprana – Lucia, carevasăzică – reușește să mă emoționeze profund. Nu am fost fan al operei, dar în aceste momente, poate și din cauza Albertinei, sunt pe deplin pătruns de muzică. Cu toate acestea, în timpul ultimului act mă învăluie acel gen de oboseală totală care nu mai lasă loc de nicio negociere, nu o mai poți amâna, nu o mai poți păcăli. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea spectacolul, din contră. Ignorând convențiile, fără a-mi mai putea controla bunul-simț, pun capul pe marginea de catifea a balconului și rămân într-o stare ce se află undeva între somn și trezie. Cu ochii închiși, aud toată muzica care, în aceste momente, pare divină.
Albertina îmi dă un cot în momentul în care un fir de salivă mi se scurge alene din colțul gurii pe catifea. Lucia, cu rochia albă de mireasă pătată de sânge, după ce și-a ucis proaspătul soț impus de familie, cu cuțitul în mână, eliberată de orice presiune, cântă una dintre cele mai sensibile și mai lungi arii din istoria operei – cea a nebuniei. Albertina îmi șoptește ceva când Lucia cade în genunchi în fața lui Edgardo, cerându-i îndurare. Nu reușesc nici să aud ce spune Albertina, nici să schițez vreun gest. Sunt total transfigurat. Nu sunt singurul bărbat din sală care se comportă ciudat: un alt domn izbucnește în hohote de plâns. A fost minunat.”

„Înființată în 1718, Fabrica de Bere Timișoreana – un adevărat simbol al orașului – încă nu a scăpat de nesfârșitul proces hilar al privatizărilor postcomuniste. De curând a trecut din portofoliul unui consorțiu sud-african în altul chinez. Timișorenii nu se consideră est-europeni, ci se identifică de cele mai multe ori cu Mitteleuropa, polul mondial al băutorilor de bere. Judecând după consumul înregistrat la Oficiul Național de Statistică, ai zice că timișorenilor le curge berea prin vene. Privatizarea fabricii a condus la revolta băutorilor din oraș – nu puțini –, care trăiesc cu teama că vor bea de acum încolo o făcătură asiatică din mei și orez. Au pichetat de nenumărate ori edificiul și chiar s-a făcut o colectă pentru cumpărarea fabricii de către localnici, demers eșuat în final. Timișorenilor nu le-a mai rămas decât boicotul, în speranța că investitorii chinezi vor lăsa fabrica falimentară pe mâna localnicilor.
Cum este cald și plăcut, cu tot boicotul, în această seară, terasa este arhiplină, iar cele câteva mese rămase libere sunt rezervate. Înconjurați de platouri uriașe de mâncare, oameni veseli în haine pitorești de vară ticsesc mesele din jurul barului vorbind tare, râzând și glumind, aburiți de halbele pline. Văzându-mi disperarea, ospătarul îmi indică două taburete înalte la bar. Deși caut un loc cât mai ferit în care să lucrez discret și asiduu la procesul de seducție, sunt pus acum în situația să flirtez în mijlocul tuturor.”

„Lipită de oraș, dintr-un sat liniștit de maghiari, cunoscând o dezvoltare pe cât de vertiginoasă, pe atât de haotică, Dumbrăvița a devenit în mai puțin de douăzeci de ani o metastază a Timișoarei – satul milionarilor de carton și al funcționarilor corupți. Străzi care se termină brusc în fața unui gard, case frumoase ce se intercalează cu blocuri de patru etaje pentru nefamiliști, palate mediteraneene cu turle maramureșene și așa mai departe. Chiar și așa, ar fi o combinație pitorească dacă nu ar fi un șantier uriaș cu multe străzi neasfaltate și ioc apă. În schimb, Pădurea Verde de la marginea satului este un adevărat paradis. Chiar dacă mai vezi o hârtie sau un PET ici-colea, pădurea este în general curată, iar aleile sunt populate de bicicliști, bunici cu nepoți, joggeri sau oameni care-și plimbă câinii. Dacă ai noroc, poți vedea o căprioară, un fazan, o rață, iar unii săteni chiar au raportat pe grupul de Facebook al comunei, cu unele interjecții teatrale, menite să inoculeze teama, întâlniri cu mistreți. Pe lacul de la capătul nordic al satului își face veacul o familie instagramabilă de lebede, spre deliciul celor care ies la picnic pe mal, înfruntând cu stoicism roiurile de țânțari.”