Pădurea Verde

„– Ok, lasă asta, spuse Dača, luând o gură sănătoasă de bere, spune‑mi dacă mai susții că l‑ai văzut în clasa a VI‑a pe ursul ăla care se masturba la grădina zoologică?
Asta era una din poveștile favorite auzite de la mine. Nici nu mai știam dacă era adevărată sau o inventasem pentru a accentua hazliul unui moment, dar în fața lui susțineam cu seriozitate și tărie că fapta s‑a petrecut întocmai. Ne‑a dus profesorul de biologie să vizităm Grădina Zoologică de la Pădurea Verde, iar la un moment dat am văzut un urs care părea că se autosatisface.
– Și cum a făcut? a întrebat Dača, preconizând o nouă criză de râs, amplificată de cuiul fumat în fața Rockline‑ului, și‑a ridicat piciorul pe un buștean? Într‑o mână ținea niște frunze din care mușca cu nesaț, iar cu cealaltă își freca pompierul? Ha‑ha‑ha‑ha! Tu nu ești normal, jur! Cum poți să minți în halul ăsta?”

„Trenul trecea cu viteză prin Pădurea Verde. Fumul locomotivei se înfășura în crengile golașe, din vârfurile cărora picura în pământul înecat de ape, acoperindu-l cu o pătură groasă de aburi. Ilie își vârâse țeava armei pe geamul din stânga cabinei și privea atent prin cătare. Alături, pe o tavă, așezase trei încărcătoare. În timp ce aștepta, își mișca degetele compulsiv. Din când în când lovea cu unghia în oțelul căștii. Sunetul rece îl liniștea. Mai aveau câteva minute până la blocurile care mărgineau orașul, de unde, în fiecare zi, se dezlănțuiau hoardele de moroi care încercau să se cațere de vagoane și să ajungă la ei.
Mecanicul privea atent la acele care se împingeau în limita roșie a cadranelor. Aruncase mai multe lopeți de cărbune în gura deschisă a cazanului, iar flăcările se învârtejeau peste margini. Era pregătit să încetinească, apoi, după ce treceau de triaj, să accelereze.
– Ești gata, neaˈ Vasile? îl întrebă Ilie în timp ce apăsa siguranța mitralierei.
– Da, mormăi bătrânul fără să îl privească, apucând frâna cu grijă.
– Vezi cum te miști, nu cumva să rămânem dracului pe aici. Ai înțeles?
– N-ai grijă.
Trenul ieși dintre copaci și hurui la intrarea în oraș. Trecu pe lângă blocurile părăsite din dreptul fostului UMT și continuă neabătut spre Gara de Est. Ilie zări o umbră cu coada ochiului, se întoarse pe geam și apăsă pe trăgaci. Gloanțele se împlântară în pieptul unui moroi care se agățase de ultimul dintre vagoane. Mortul căzu la pământ și se rostogoli peste pietre. Un altul apăru chiar în dreptul lui, de după gardul unei case. Deschise larg gura, zbieră și o luă la fugă după ei. Ilie îl seceră. Procedă la fel și cu următorul. Glonț după glonț, până ce arma îi țăcăni sec. Scoase încărcătorul și îl băgă pe următorul.”

Fragment din povestirea „A patra pecete”.

„Lipită de oraș, dintr-un sat liniștit de maghiari, cunoscând o dezvoltare pe cât de vertiginoasă, pe atât de haotică, Dumbrăvița a devenit în mai puțin de douăzeci de ani o metastază a Timișoarei – satul milionarilor de carton și al funcționarilor corupți. Străzi care se termină brusc în fața unui gard, case frumoase ce se intercalează cu blocuri de patru etaje pentru nefamiliști, palate mediteraneene cu turle maramureșene și așa mai departe. Chiar și așa, ar fi o combinație pitorească dacă nu ar fi un șantier uriaș cu multe străzi neasfaltate și ioc apă. În schimb, Pădurea Verde de la marginea satului este un adevărat paradis. Chiar dacă mai vezi o hârtie sau un PET ici-colea, pădurea este în general curată, iar aleile sunt populate de bicicliști, bunici cu nepoți, joggeri sau oameni care-și plimbă câinii. Dacă ai noroc, poți vedea o căprioară, un fazan, o rață, iar unii săteni chiar au raportat pe grupul de Facebook al comunei, cu unele interjecții teatrale, menite să inoculeze teama, întâlniri cu mistreți. Pe lacul de la capătul nordic al satului își face veacul o familie instagramabilă de lebede, spre deliciul celor care ies la picnic pe mal, înfruntând cu stoicism roiurile de țânțari.”