Anotimpul țânțarilor

„Trenul trecea cu viteză prin Pădurea Verde. Fumul locomotivei se înfășura în crengile golașe, din vârfurile cărora picura în pământul înecat de ape, acoperindu-l cu o pătură groasă de aburi. Ilie își vârâse țeava armei pe geamul din stânga cabinei și privea atent prin cătare. Alături, pe o tavă, așezase trei încărcătoare. În timp ce aștepta, își mișca degetele compulsiv. Din când în când lovea cu unghia în oțelul căștii. Sunetul rece îl liniștea. Mai aveau câteva minute până la blocurile care mărgineau orașul, de unde, în fiecare zi, se dezlănțuiau hoardele de moroi care încercau să se cațere de vagoane și să ajungă la ei.
Mecanicul privea atent la acele care se împingeau în limita roșie a cadranelor. Aruncase mai multe lopeți de cărbune în gura deschisă a cazanului, iar flăcările se învârtejeau peste margini. Era pregătit să încetinească, apoi, după ce treceau de triaj, să accelereze.
– Ești gata, neaˈ Vasile? îl întrebă Ilie în timp ce apăsa siguranța mitralierei.
– Da, mormăi bătrânul fără să îl privească, apucând frâna cu grijă.
– Vezi cum te miști, nu cumva să rămânem dracului pe aici. Ai înțeles?
– N-ai grijă.
Trenul ieși dintre copaci și hurui la intrarea în oraș. Trecu pe lângă blocurile părăsite din dreptul fostului UMT și continuă neabătut spre Gara de Est. Ilie zări o umbră cu coada ochiului, se întoarse pe geam și apăsă pe trăgaci. Gloanțele se împlântară în pieptul unui moroi care se agățase de ultimul dintre vagoane. Mortul căzu la pământ și se rostogoli peste pietre. Un altul apăru chiar în dreptul lui, de după gardul unei case. Deschise larg gura, zbieră și o luă la fugă după ei. Ilie îl seceră. Procedă la fel și cu următorul. Glonț după glonț, până ce arma îi țăcăni sec. Scoase încărcătorul și îl băgă pe următorul.”

Fragment din povestirea „A patra pecete”.

„Directorul scutură din cap și scoase din buzunarul interior al sacoului un pachet de țigări Carpați, fără filtru. Frecă nervos piatra de la brichetă și trase cu setea omului care nu are. Speranțe, Tovarăș, liniște. Prin minte îi fulgeră o amintire pe care o păstrase ani de zile ca pe o amuletă. Tocmai ce fusese însărcinat de către Partid cu problemele de producție și ideologie la Întreprinderea de la marginea cartierului Freidorf, penultima clădire, aproape în câmp, înainte de GSDP, pe lângă care intra vântul în oraș – așa ziceau timișorenii. Intrase în biroul unui politruc, ăla era acum mare goangă pe la Comitetul Central. Fusese speriat, îngrozit, și mai transpirat decât era acum, iar primul lucru pe care îl observase erau dosarele, stivuite peste tot. Și însemnările conștiincioase pe care interlocutorul său le luase la fiecare trei cuvinte pe care le rostise. Penița scârțâise pe caietul învelit în piele neagră precum o sentință a vremelniciei sale. Dacă urma să calce strâmb, firește. Ceea ce nu făcuse până acum. Fusese de mai multe ori nevoit să se bâțâie într-un echilibru precar, ca un acrobat suit undeva sus de tot, pe frânghia subțire a ideologiei, tras într-o parte și-n alta de tâmpeniile care se discutau prin birourile sale (oameni proști, au prea multă încredere unii într-alții), fie de întrebările indiscrete ale Securității și de rapoartele pe care era obligat să le completeze. Uneori o mai îndulcea, alteori nu. De ce se mintă? Scrisese câteva note informative nu prea măgulitoare, sigur că da!, pentru că nu te credea nimeni dacă spuneai că toți sunt fericiți și că îl iubesc pe Tovarășu’ și Partidul. Dar asta era doar treaba lui, povara lui, compromisul obișnuit, vechi de dinainte de el.”