O lume prea mică

„Timp de trei ani, de când intrasem la facultate, fusesem fericiți, credeam eu. Eram legați unul de altul prin legături construite atent, care, cu o zi înainte de conversația asta, îmi păreau imposibil de întrerupt. Mai ales de către altcineva. Până atunci, viața noastră fusese un șir lung de zile monotone, îngrămădite unele în altele. Alternam petrecerile de prin cămine și cluburi cu rutina plăcută din apartamentul nostru comunist, de la capătul orașului. 
Locuiam într-o cutie de chibrituri, la etajul patru, în calea Lipovei, unde apa calda venea după jumătate de oră, iar geamurile nu se închideau cum trebuie. Îl închiriasem în anul I de la un moș pe nume Stănegoi. Stănegoi uneori suna în mijlocul nopții să vadă dacă nu țineam cumva vreun chef. Stănegoi-strigoi îi spuneam în glumă. „Iarăși sună Stănegoi-strigoi ca să vadă dacă nu facem orgii.” 
În sufrageria noastră, care era și dormitor, ne tolăneam pe canapea, eu într-un capăt, ea în celălalt, cu picioarele lipite unul de celălalt. Ne uitam la filme horror de duzină, descărcate ilegal. Amândoi le iubeam și număram pe degete adolescenții uciși de criminali în serie sau de ființe supranaturale, ori pe cei care se rătăceau pentru totdeauna în ținuturi ostile. Canapeaua se desfăcea într-un pat prin a cărui saltea simțeam toate arcurile. Acolo dormeam și tot acolo făceam și sex. Salteaua, îmi amintesc, se legăna cu noi în fiecare seară, ca o barcă dusă de valuri.”