Pădure

„Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulaţia scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când orice speranţă păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur şi merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de amărăciunea de a fi înţeles şi căuta înverşunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la întoarcere se aşeză pe o bancă încărcată de zăpadă, şi n-auzi nici huruitul unei trăsuri, nici scârţâitul unor paşi. Îl deşteptă din toropeală o mână subţire care-i ridica bărbia în sus.”

„Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: «mă duc la motiv».
«A se duce la motiv» însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat — un pom, o casă, o piatră —, care îi delimita «pe teren» peisajul pe care începuse să-l picteze.
[...]
- M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine să găsim ceva de pictat.
Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de Martie, sau negru-ruginit de Octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.”

În tradiția populară, se credea, printre altele, ca mătrăguna, cunoscută și sub numele de belladona, are proprietăți magice, oferă frumusețe și... mărită fetele tinere. Oana care își petrecea verile la pădure la casa bunicului ei face un asemenea ritual într-o noapte, la care asistă fără să vrea și unul dintre băieții tineri din gașca ei. Povestea o auzim tot de la Zaharia Fărâmă prin filtrul amintirilor lui și poveștilor auzite de la alții. 

"[...] E o poveste care ţine aproape o sută de ani. Dar să zicem că cunoaşteţi începutul şi că sîntem acum în 1915, în anul cînd am cunoscut-o eu. Băieţii o întîlniseră şi se împrieteniseră cu ea cîteva luni mai înainte, tot umblînd pe la marginile oraşului după pivniţe părăsite. Şi dintre toţi, Oana se împrietenise mai mult cu Lixandru şi Darvari. Iar în vara următoare, în 1916, băieţii veneau sîmbăta la Obor şi Oana îi lua în brişcă şi se duceau la bunică-său, în pădurea Paserea, şi rămîneau acolo pînă luni dimineaţa. Oanei îi plăcea de ei, că erau toţi băieţi dezgheţaţi şi aveau imaginaţie. Căci imaginaţie avea şi ea, şi încă destulă deşi, cum o să vedeţi, o avea în felul ei. S-au întîmplat multe acolo, nopţile, în pădurea de la Paserea. Nu le-am aflat nici eu pe toate. Dar ce-am aflat mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg de ce-au pornit băieţii ăştia pe căi atît de neobişnuite. Pentru că trebuie să ştiţi că, în afară de Lixandru, care avea atunci vreo paisprezece ani, toţi ceilalţi cinci erau nişte copii, aveau între unsprezece şi doisprezece ani. De prima întîmplare am aflat de la Ionescu. Se pare că într-o noapte din vara aceea, pe la începutul lui iunie, Ionescu s-a trezit, că i-a fost sete, şi a ieşit afară să caute doniţa cu apă. Băieţii dormeau într-un fel de hambar, alături de casa pădurarului, chiar în inima pădurii. Şi Ionescu, după ce a băut, a privit spre pădure şi i s-a părut că vede o arătare şi i-a fost frică. Dar şi-a dat repede seama că era Oana şi atunci, în picioarele goale, s-a luat după ea, că Ionescu ăsta era din fire un copil curios. Era lună şi putea s-o urmărească de departe. Dar n-a mers mult. Oana s-a oprit la marginea unui luminiş şi-a tras rochia de pe ea şi-a rămas goală, A îngenuncheat întîi şi a căutat ceva între buruieni, apoi s-a ridicat şi a început să dănţuiască învîrtindu-se în cerc, cîntînd şi murmurînd. Băiatul nu auzea tot, dar auzea refrenul: „Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!...” El, copil, nu-şi dădea seama că e un descîntec de dragoste, o vrajă de măritiş. Şedea acolo, ascuns după un copac, la cîţiva metri, şi se pregătea s-o sperie, cînd o văzu deodată pe Oana oprindu-se din dănţuit, punîndu-şi mîinile în şold şi strigînd: „Mărită-mă, fă ! că mi s-au înfierbîntat creierii!...” Şi în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare, ca un fel de femeie bătrînă, îmbrăcată în zdrenţe, despletită şi cu o salbă de aur la gît şi s-a repezit ameninţătoare spre Oana. ,,Ho, nebuno! i-a strigat bătrîna. Ho, că n-ai împlinit încă paisprezece ani!...” Oana a căzut în genunchi şi şi-a plecat capul. «Potoleşte-te, a continuat bătrîna. Că ce ţi-a fost ursit, eu nu pot dezlega. Cînd ţi-o fi şi-o fi de măritiş, să te duci la munte, că de-acolo îţi vine bărbat. Năzdrăvan ca şi tine, călare pe doi cai şi cu o năframă roşie la gît...»”

Pădurea Tunari, revizitată fizic dar și în amintire de câteva dintre personaje, este locul care conține unul dintre misterele poveștii din cartea Rodicăi Ojog-Brașoveanu, o intrigă paralelă care se unește în final cu ițele complicate ale romanului. 

„Îl lăsase până la urmă să-și facă damblaua și se duseseră în Pădurea Tunari. Ținuse neapărat să-l însoțească, deoarece ea îl iubea pe bărbatul ăsta din tot sufletul și întelegea să-i fie alături mai ales în momentele grele. Un drum inutil, rezultat profilactic - zero! Mihai bâjbâise printre copaci, nu mai recunoștea locurile, presupunea vag cam pe unde se desăvârșise ticăloșia, nu era sigur de nimic,. Firesc, într-un răstimp de cincisprezece ani se schimbă multe într-o pădure, mai era și noapte atunci, iar ei doi tulburați, blocați de frică. 
- Relaxează-te, îi recomandă Gina cu blândețe, punându-i mâna pe genunchi. Totul e în regulă...
Dimitrescu își umezi buzele uscate: 
- De fapt, trebuia să vin aici cu Marțian. Poate că el și-ar fi amintit mai bine, dar precis că nu ar fi fost de acord. 
- Și bine ar fi făcut. În caz că ați fi fost urmăriți, ce-ați fi îndrugat, că vă jucați prin codrul verde?”

„Miercuri, 29 ianuarie [1941]
S-a publicat astăzi numărul oficial al morţilor civili. Ceva mai mulţi de 300. Nu se spune cîţi legionari, cîţi evrei. Evaluarea pare redusă. Încă se mai vorbeşte de peste 6.000 de morţi evrei. Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi — cei mai mulţi goi — acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti. Şi unii, şi alţii, înainte de a fi ucişi, au fost probabil groaznic mutilaţi. Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă de rude. Avea numai în cap patru găuri. Avocatul Beiler era ciuruit de gloanţe şi, în plus, beregata tăiată.”