Viața începe vineri

Anul publicarii: 2009

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Ficțiune istorică, Roman de epocă

Tag-uri: Literatură scrisă de femei, Belle epoque, Secolul al XIX-lea, Literatură fantastică

„Viaţa începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman poliţist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câştigat dacă va uita de toate aceste categorii şi-o va vedea pur şi simplu ca pe o lume vie, plină de poezie şi adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.“ (Mircea Cărtărescu)

Este anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoştinţă, în câmp, lângă Bucureşti, în zona Băneasa. Nimeni nu ştie exact ce e cu el iar în jurul lui se țese un întreg univers de oameni și teorii. Romanul are un ritm alert, acțiunea se desfășoară pe parcursul a două săptămâni, la finalul lunii Decembrie și recreează aproape cinematografic atmosfera de sfârșit de secol 19.

Romanul a primit Premiul Uniunii Europene pentru literatură în 2013.

Misteriosul Dan Crețu e descoperit în zăpadă în zona Pădurii Băneasa

„Apoi, de cum ne-am suit în trăsură, mama și papa l-au tocat mărunt-mărunt, cum toacă bucătăreasa noastră pătrunjelul, pe necunoscutul cules de Petre din zăpadă, azi-dimineață, aproape de pădurea Bãneasa, în câmp, la lacuri. A fost dus în arest la Prefectura de Poliție. Mama, care e la zi cu absolut totul, zice că-i scãpat de la balamuc, că sigur a înnebunit de prea multã învățătură.
[...]

- A declarat 43 [de ani], pãi asta ar însemna cu patru mai puțin ca mine, dar eu zic că minte, nu-i dau mai mult de 30-35. Zice că-i gazetar și că-i nãscut aici. Dan Kretzu. M-a mirat că se poartă ras complect, cum vezi doar la actorii care joacă rol de muiere. Hm!”

Pădurea Băneasa Vezi loc

Iulia Margulis și verișoara ei merg la cumpărături și apoi la cofetărie

„Așa că m-am dus cu Vasilica la cumpărături, lucru care, cum spuneam, face bine, când ești în stare rea. Și scăpam de acasă, ceea ce e bine de tot în zi de curãțenie mare. Argintăria o s-o frec la întoarcere. Trăsura verișoarei mele ne aștepta la intrare [...] Ne-am fãcut planul, cu Vasi: prima oprire pe strada noastră, la Marie Rose, modistă, croitoreasă, lenjereasă și multe altele, apoi la Maison Jobin, pe Calea Victoriei, pentru pălăriile și cravatele domnilor, după aia ceva mai jos, la cofetărie. Eu țin cu domnii de la Capșa, Vasilica, mult mai inimoasă decât mine, cu bătrânul Fialkowski, mai ales cã e bolnav, sărmanul, iar afacerea i-o conduce altcineva, care nu mai aduce clienți. Mie îmi plăcea la Fialkowski când avea soba cea veche, un fel de cuptor, în zid, cu șamotă, pe care stătea leneșă o pisică. De când a schimbat soba și pisica i-a murit de pneumonie, ca Violetta, și de când polonezul nostru e și el bolnav, nu mă mai simt bine când intru acolo.”

Cofetăria Fialkowski Vezi loc

Nicu merge la nea Cercel acasă, în Ajunul Crăciunului

„Căsuța portarului se afla pe strada Vișinelor, nu departe de hala Traian, în mahalaua Popa Nan. Și ciudat era că nea Cercel n-avea deloc vișini în curte, numai pruni și porumbei. Iar Nicu venea acum în calitate de client, să cumpere un porumbel, pe care voia sã i-l dea cadou lui Jacques, de Crăciun. Aveau drum lung, pe bulevardul lui Carol, apoi pe bulevardul lui Pache, amândouă curățate de zăpadă, apoi la dreapta, pe strada Traian până la Școala comunalã, și-n fine la stânga, a treia casă era a portarului. Era beznă peste oraș, iar în dosul ferestrelor se vedeau lumini și, ici-colo, în case mari, câțiva brazi. La porți erau ghirlande, și felinarele erau toate aprinse.[...]
Ajunseră la poarta casei. Gardul era mohorât fără trompetele roz, albăstrui și mov ale zorelelor, care îl înfloreau pânã toamna târziu. Coborâră și-l invitarã și pe vizitiu în casă.”

Strada Vișinilor Vezi loc

Sediul ziarului Universul

Aici lucrează o bună parte din personajele romanului "Viața începe vineri". Nicu, băiatul care face comisioane după școală livrând gazeta la porțile câtorva oameni de vază precum, portarul, nea Cercel, gazetarii Nicolae Procopiu, Pavel și Peppin Mirto.

„Patru din cele zece ferestre de la Universul erau încă luminate. Gazetarii n-aveau program fix, veneau după voie, după cât aveau de lucru în ziua respectivă, dar, de plecat, plecau abia după ce-și terminau treaba. La etaj, camera cea mai din stânga, cum te uitai din stradă spre fațada barocă a clădirii, sau din dreapta, când urcai scările și priveai iar spre Sărindar, era biroul lui Pavel – fratele lui Peppin Mirto – și al lui Neculai Procopiu, cel mai fidel redactor al ziarului: era aici de 13 ani, adică de la începutul începutului. Lumea venea la el ca la un director. Ziarul tot crescuse în importanță și fusese primul cu ediție de dimineață, așa că acum avea cei mai mulți cititori. La început era numai cu reclame, din asta făcuseră capitalul, acum aveau din toate câte puțin. În politică nu se prea amestecau, dădeau cel mult știrea curată.”

Palatul Universul Vezi loc

Dan Crețu este dus de vizitiul Petre la poliție

„Strada avansa odată cu sania noastră, ciudat de repede. Am ajuns la intersecția pe care o vedeam parcă pentru prima oară, am străbătut-o cu dificultate, fiindcă pe bulevard treceau sănii și trăsuri care nu erau dispuse să aștepte, apoi am cotit la dreapta și-am oprit imediat. Ne-a cuprins umbra unui zid [...]

O clădire impunătoare, gălbuie, cu un etaj, s-a ivit în fața noastră și desupra intrării, sub stemă, se afla un ceas încastrat care arăta ora două și jumătate. Sub ceas se putea citi bine, cu litere mari de piatră: PREFECTURA POLIȚIEI CAPITALEI.”

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București Vezi loc

Aici se află cabinetul doctorului Leon Margulis

Stabilirea personajului doctorului Margulis o face chiar fiica lui, în cheie ironică:

„Îmi place să citesc în trăsură. Mama mă ia la rost, papà, care nu uită nici în familie că-i Domnul doctor Leon Margulis, medic primar cu cabinet în str. Sf. Ionicã nr. 8, „în dosul Teatrului Național“, zice că-mi stric ochii și-o să nasc copii cu vederea slabă.”

Fosta Stradă Sfântul Ionică Vezi loc

Nicu caută portofelul pierdut și anunțat la ziar pentru a primi recompensa

La ziarul Universul, cu câteva zile înainte de Crăciun un valet anunță pierderea unui portofel care nu conținea nici bani, nici acte, ci „altceva” aparent mult mai prețios, iar recompensa oferită este foarte mare.

„- Și stăpânul meu, stăpânul lui, vreau sã zic, oferă bună recompensă. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toată vara.”

Anunțul apare în ziar sub forma: „S-a pierdut un portmoneu din piele de căprioară în zona Teilor-Clemenței. A se adresa…“ și îi intrigă și pe gazetari care se miră că „recompensa e de trei ori mai mare decât de obicei” și pe Nicu care pornește în căutarea portofelului.

Cele două străzi menționate, Teilor și Clemenței, se numesc azi Vasile Lascăr și, respectiv, C.A. Rosetti.

Strada Vasile Lascăr Vezi loc

Dan Crețu caută un adăpost la biserică

În căutarea unui adăpost, străinul din alte vremuri, Dan Kretzu, ajunge la biserica Icoanei să ceară ajuor. Acolo o găsește pe Epiharia, o tânără credincioasă și binevoitoare care îi găsește un loc temporar în casa unde stau vara zugravii care lucrează la refacerea bisericii. Singurul indiciu pe care îl avem că acest dialog se întâmplă în Biserica Icoanei ni-l dă chiar Epiharia care „îl pândea cu coada ochiului pe străinul care stătea în picioare lângă sfânta icoană a Maicii Domnului, adusă aici încă din vremea Brâncoveanului, ca să fie binecuvântare pentru toți cei care trec pragul lăcașului.”

„- Unde poate înnopta un om fără bani și fără bagaj? Cumva pe-aici? [...] Aș vrea să-mi gãsesc un loc. Sunt… nu sunt bine. Sunt bolnav [...]
- Avem cheia de la casa în care stau vara zugravii de la Cuibul cu Barză. A început în iunie refacerea la brâul de sfinți de sub acoperiș, iar în noiembrie s-a întrerupt. Pot să cer cheia de la părinte, o are fiindcă au venit câțiva și la noi, pentru tindă și lucrau când aici, când dincolo…

[...] Îl găsi pe bărbat așezat în strană, cu ochii închiși. Adusese o cheie mare și explică, foarte îngăduitoare cu neștiința străinului, care e drumul și cum ar putea să facă să nu înghețe la noapte. Îi puse în brațe o pătură tocită și-i dădu, învelită în ștergar, o bucată mare de pâine de la părintele. O candelă s-o folosească pe post de lampă.”

Biserica Icoanei Vezi loc

Dan Crețu înnoptează lângă biserica Cuibul cu Barză

Plecat de la Biserica Icoanei după indicațiile Epihariei, Dan Crețu bâjbâie în pragul serii într-un oraș care i se pare de nerecunoscut, în căuarea locului unde ar trebui să înnopteze.

„Drumul pânã aici fusese un labirint. Știam, cu aproximație, direcția spre strada Berzei, dar parcă nu mai eram bucureștean, orașil se juca cu mine, mă păcălea la fiecare colț. Perspectiva era alta, casele erau altfel. Luminile puține, de la felinare, distanțele înșelătoare, iar semne de orientare n-avusesem deloc [...] Tot felul de vehicule cu cai, fără lumini, cu răcnete și înjurături care mă speriau. Dintr-un punct a trebuit sã constat că mă rătăcisem cu totul. Se făcuse tot mai beznă și tot mai frig [...]

Am continuat să merg la întâmplare și, când mă credeam cel mai departe de ținta mea și abandonasem lupta cu labirintul, mi-a răsărit în cale o biserică cu brâu de sfinți sub acoperiș. Cuibul cu Barză. Lângă ea, imediat, spusese femeia, casa zugravilor unde aveam să-mi găsesc și eu un cuib.”

Biserica Sfântul Ștefan „Cuibul cu Barză” Vezi loc

Doctorul Margulis îl vizitează pe tânărul împușcat la Casa de Sănătate Teilor

După conversația dintre Conu Costache, polițistul, și vizitiul Budacu aflăm că „La Casa de Sănătate a doctorului Rosenberg se primeau bolnavii fără nume și hârtii, mulți în stare gravă, pentru care plătea taxă anuală Primăria, la fel și în Plantelor, la Suțu, mai erau ținuți oamenii fără mijloace de trai."

Doctorul Margulis, la rândul lui, pornește cu birja, de la cabinetul lui din Strada Sf. Ionică, la Casa de Sănătate aflată pe Strada Teilor (azi Vasile Lascăr) aproape de intersecția cu Sfântul Spiridon:

„Ajunse în Teilor. Remarcă niște case splendide, la intersecția cu Sfântul Spiridon, știa că se lucra de mult la ele, dar iată că acum erau gata și străluceau. Înăuntru erau candelabrele aprinse și pe fereastră se vedea agitație. Un tânăr cu mers suplu, unduit, ieși din curte și sări cu grabă în tramvaiul ai cărui cai erau opriți în stație.”

Strada Vasile Lascăr Vezi loc

Iulia Margulis cu fratele și tatăl ei ies își fac ieșirea de dimineață pe cheiul Dâmboviței

„Jacques și cu mine ieșim zilnic o oră, dimineața, pe cheiul gârlei, să ne uităm la pescăruși – distracția lui principală – iar papa citește Universul, distracția lui principală. Azi-dimineață a tresărit când a găsit la rubrica Întâmplări din Capitală o știre despre subiectul nostru de conversație de ieri și mai ales când a văzut – dragul de papa! – că e pomenit și el, de altminteri doar într-o mică paranteză. Când ne-am întors, ne-a citit de douã ori știrea și la parantezã a coborât tonul: «Arestatul găsit ieri leșinat și aproape înghețat în apropiere e Pădurea Băneasa (la lacuri) a declarat că se numește Dan I. Kretzu, e gazetar și nu e răufăcător.»”

Cheiul Dâmboviței Vezi loc

Cufărul misterios al străinului Dan Crețu este lăsat la baia comunală

Despre „stabilimentul” Băilor Grivița inaugurate aproape de finalul secolul 19, aflăm că „erau frecventate de «tot felul de nespălați» mai ales că «primarul Robescu împărțea și bonuri gratuite de baie pentru săraci» și că «Sâmbăta, mai ales, era aglomerație, oamenii se primeneau pentru duminică.»”

„Motivul pentru care năvăleau tot felul de oameni la Băile Grivița era, pe de o parte, reclama din Universul, ziar popular, citit, cum spuneau redactorii lui, și-n mahala, dar și la Palat, iar, pe de altă parte, strădaniile farmacistului Vasiliu, cel care exploata stabilimentul. Fiind membru marcant în consiliul de higienă al Bucureștilor, își luase prin surprindere colegii când își investise toată averea personală ca să deschidă o baie cu instalații de ultimă oră. Prețurile fiind modice, locul era pentru toate buzunarele și, măcar la clasa a II-a, cu 1 leu și 10 bănuți, puteai să ieși ca nou.”

Aici, un moldovean vine să se îmbăieze și îl ia prin surprindere pe băieș:

„Târa după el un soi de cufăr mare, argintiu, și băieșul îi spuse că trebuie să-l lase la ușă. Atunci omul îl luă deoparte și-i strecură în buzunar cam de douăzeci de ori costul unei băi de la clasa I, ceea ce-l fãcu pe băieș să se congestioneze la față”
[...]

[Moldoveanul] se duse să-și facă baia, dar nu la clasa a doua, ci la lux. Zăbovi înăuntru aproape o oră, se desfătă cu apa caldă care parcă-i topea toate nodurile dureroase din trup, trecu pe la masaj, iar la plecare băieșul îl salută cu plecăciune, ca pe clienții cei mai de seamă. Detaliul că omul a venit cu un cufăr și a plecat fără el nu avea cine să-l remarce.”

Băile Grivița Vezi loc

Nicu se oprește la locul fostei mănăstiri Sărindar

Dispariția mănăstirii Sărindar din peisajul urban este un moment de cumpănă și tristețe pentru toți bucureștenii inclusiv pentru tineri și copii. Nicu, ștrengarul care face comisioane pentru ziarul Universul, o evocă într-un amestec dureros de naivitate și maturitate specific copiilor influențați de adulții din jur. În peregrinările lui zilnice prin oraș copilul ajunge la locul fostei mănăstiri și observă cu simplitate ce lipsită de substanță e înlocuirea unui simbol atât de important pentru oameni cu un "moft" menit să satisfacă privirile unui aristocrat.

„Cât despre Fecioara Maria de la Sărindar, biserica pe care Nicu Filipescu a hotărât s-o dărâme când era primar, ea era cea mai frumoasă, cea mai faimoasă, avea luceferi de diamant pe umeri, spunea mamaia, dar Nicu n-o văzuse și nu știa unde se mai află acum și nici la ce e bună, fiindcă el folosea icoanele ca pe leacuri sau ca pe medicamente. În schimb, se gândi că, dacă domnul cu care împărțea numele mic, Nicu, era acum pedepsit de Dumnezeu și poate că o să intre chiar la pușcărie fiindcã-l ucisese în duel pe gazetarul cel mai bun al Bucureștilor, asta era și din cauză că lăsase să fie dărâmată biserica, în loc s-o refacă. Așa vorbea lumea, așa zicea și nea Cercel, iar el, în cazul de față, era exact de aceeași părere.

Trecea zilnic pe lângã locul fostei biserici din capul strãzii Sãrindar, în drum spre Universul, si tot zilnic îi părea rău de ea. Anul trecut se făcuse acolo un moft de fântână, doar pentru vizita lui Franz-Josef, iar acum iar nu mai era decât loc gol. Mormântul era acoperit cu zăpadă, ca o movilă, iar Nicu desenă cu mâna lui o cruce în zăpadă și scrise cu litere mari ușor înclinate spre stânga: „SUNT BINE NICU.“ Apoi scoase văcuța din buzunar, o arătă movilei albe și plecă.”

Fântâna Sărindar Vezi loc

Demolarea Mănăstirii Sărindar lasă urme adânci în mentalul colectiv al bucureștenilor

Amintirea bisericii Sărindar este încă vie și dureroasă în sufletele personajelor din Viața începe vineri, după ce este demolată la ordinul primarului Nicolae Filipescu, din cauza riscului major de prăbușire. Unul dintre cele mai vechi lăcașe de cult din București, datând din anii 1600, biserica fusese grav afectată de cutremure, iar încercările de a o restaura făcuseră mai mult rău decât bine.

Generalul Algiu răsfoind presa din 1893 citește că:

„Luni s-a ținut la Ministerul Cultelor licitația pentru dărâmarea bisericii Sărindarului. Dărâmarea s-a adjudecat pe preț de 3500 lei. Lucrarea trebuie sfârșită până într-o lună.”

Apoi, din perspectiva amintirilor aceluiași personaj, descoperim impactul pe care această decizie l-a avut asupra bucureștenilor.

„Asta sigur că n-a făcut bine faimei lui Filipescu. Deși bucureștenii acestui sfârșit de secol se gândesc mult mai puțin la cele sfinte față de lumea începutului de veac, deși mulți, între care și el, se laudă că sunt atei, cerul lor nu e chiar pustiu și, la o adică, știu să-și amintească că omul e la fel de neînsemnat ca un vierme. Nicu Filipescu avea pe-atunci treizeci de ani și venise numai de vreo jumătate de an la Primãria Capitalei, pus pe fapte mari. Și fiindcă Sărindarul era lăsat în paragină, în loc să caute să-l refacă, hotărâse sã-l dărâme. Un pic de dreptate avea, să recunoaștem: de când i se adăugaserã anapoda două turle, devenise un pericol public.
[...]
Dar în biserică se căsătoriseră o bună parte din oamenii de seamă ai Bucureștilor, iar o altă parte, mai puțin norocoasă, fusese condusă de acolo pe ultimul drum. Așa că dărâmarea rănea multe amintiri. Nicu Filipescu era dintre junii care cred că e mai bine să dărâmi ce-i șubred decât să pierzi timp consolidând și salvând. Se lucrase cu pușcăriași, fiindcă nimeni nu voia să se atingă de un lăcaș sfânt. Efectul asupra bucureștenilor a fost mai rău decât s-a putut prevedea, veneau bătrânii plângând și cereau să li se dea și lor măcar o cărămidă, s-o ia acasă, să-i păzească de rele. Curios, de când nu mai era pe lume, parcă bucureștenii vedeau mai bine Sărindarul decât atunci când fusese.”

Iulia Margulis o pomenește cu o tristețe și superstiție când trece pe lângă ruine:

„Trăsura noastră era în mers, iar prichindelul (era) în dreptul fostei mănăstiri Sărindar (încă mă doare sufletul c-au dărâmat-o, era catedrala Bucureștilor, lumea zice c-or să vină nenorociri!)”

Chiar și școlarul Nicu, cel care făcea comisioane pentru Universul:

„Trecea zilnic pe lângă locul fostei biserici din capul străzii Sărindar, în drum spre Universul, și tot zilnic îi părea rău de ea. Anul trecut se fãcuse acolo un moft de fântână, doar pentru vizita lui Franz-Josef, iar acum iar nu mai era decât loc gol.”

Fosta Mănăstire Sărindar Vezi loc

Nicu merge în Cișmigiu unde era patinoar

„Clopotele bătuseră mai de mult amiaza, iar băiatul se hotărî, fiindcă era timp bun și îți simțea sufletul împăcat, să meargă în Grădina Cișmigiu. Era duminică, deci nu se cădea să lucreze, adică să caute portmoneul cu biletul de loterie. Dacă vremea permitea, pe lacul Cișmigiu se făcea patinaj. Nu mai departe decât anul trecut o văzuse, de pe margine, pe Principesa Maria patinând cu mâinile împletite în cruciș, în față, cu ale bărbatului ei. Era frumoasă și… frumoasă. Subțire, deși era îmbrăcată într-o jachetă groasă, iar rochia aproape că mătura gheața. Nicu se uită mai ales la pălăria ei verde-închis, cu funde și pene care se culcau spre spate, când înainta. Prințul era în uniformă, încins la brâu cu centura și cu un chipiu tare, ca al lui, cu fir auriu. În centrul gheții, lângă catargul cu steag, stăteau câțiva aghiotanți. Așa o să facă și el când o fi mare, o să se facă patinator sau marinar.
Într-adevăr, perechile începeau să se adune. Venise și fanfara militară, în chioșc, iar patinatorii încercau să alunece în ritmul muzicii. La-la-la-la-la… la-la… la-la… la-la-la-la-la… la-la… la-la. Făceau piruete, luau viteză, iar un domn ofițer mergea cu spatele. Nicu râdea și țopăia când cădea vreunul, prea era caraghios cum dădea cu fundul de gheață și ridica picioarele în aer, ca gândacii. Femeile cădeau mai grațios și- și adunau fustele în jurul picioarelor, iar Nicu nu râdea se uita să vadă cât li se descoperă piciorul. Când se oprea muzica auzea fierul cum zgârie luciul tare al lacului.”

Parcul Cișmigiu Vezi loc

Sediul ziarului Adevărul

Concurența celor de la Universul era un pic mai jos pe strada Sărindar la numărul 11, acolo își avea sediul cotidianul antiregalist Adevărul. Ceea ce scriu redactorii Adevărului este supus criticii amestecate cu oarecare invidie de către gazetarii de la Universul, strânși la redacție pentru a pregăti numărul de Anul Nou. Aceștia studiază articolul de fond apărut în Adevărul și comentează cu iz premonitoriu pe marginea lui.

„Articolul de fond nu era semnat, dar părea să fi fost scris în stilul lui Constantin Mille. Adică deformări expresive ale realității, frumos împachetate în cuvinte, cu o retorică bine stăpânită, ca de la un fost profesor de literatură, devenit avocat. Sigur că peste toate era socialismul lui militant, din cauza căruia fusese dat afară de la Universitatea din Iași, cu mulți ani în urmă, și care, în loc să se potolească, era tot mai agresiv. Și sigur cã Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului, i-a onorat primul cu valuri de fiere neagră pe Carol și pe moștenitorul tronului, Principele Ferdinand, despre care repeta ca o cobe că n-o să ajungă să domnească nici măcar o zi.

[...]

Cât despre domnul Mille, toată lumea știe că a cumpărat deja acțiunile ziarului cu niște fonduri cel puțin, hm, dubioase. Folosea acum Adevĕrul ca să bată-n Rege ca-n fasole, care Rege, însă, nu se sinchisea sau se abținea s-o arate, pentru că, se știe, presa a devenit a patra putere în toată lumea.

- Nu m-ar mira dacă peste ani și ani, cu colectiviștii la putere, cu Regele alungat, niște oameni care n-or să știe sau n-or să vrea să știe adevărul, au să-i facă lui Mille plăcuță cu nume de stradă. Poate chiar aici, pe Sărindar, spuse șoptit Pavel. Apoi își aprinse o țigară de foi.”

Strada Constantin Mille (Fosta Stradă Sărindar) Vezi loc

Dan Crețu primește adăpost la hotelul Frascati cu ajutorul colegilor de la redacție

„În cameră e foc și mai e un pat, în care doarme un bărbat. Hotelul se numește Frascati și mi-e străin. M-a condus un „coleg“ de la ziar. [...] Am semnat într-un registru, cum mi-a spus hotelierul, numele, profesia și orașul în care locuiesc. Dan Crețu, ziarist, București.

[...]

M-am culcat în patul de fier care mi s-a pãrut limanul spaimelor mele. Așternutul era curat, alb, și plapuma groasă, din mãtase vișinie. Mirosea neplăcut, a praf contra insectelor, cred. Apoi am adormit adânc.”

Fostul hotel Frascatti Vezi loc

Sediul ziarului L’Indepéndence Roumaine

Unul din firele poveștii din Viața începe vineri se țese în jurul întâmplării care a uluit Bucureștiul la final de secol 19, când ziaristul și directorul publicației de limbă franceză L’Indepéndence Roumaine, Gheorghe Emanuel Lahovary, a fost ucis în duel cu spadă de către Nicu Filipescu, omul politic care a fost primar al Bucureștiului și Președintele Partidului Conservator. Acesta din urmă a primit 6 luni de închisoare dar a fost grațiat de regele Carol I și a revenit în viața politică.

Gazetarul Peppin îi face un rezumat lui Dan Crețu care în mod uimitor pentru el nu cunoștea toate aceste detalii.

„- Mă miră totuși că n-ai auzit și dumneata de cazul Lahovary, oriunde ai fi trăit până acum. Pentru că Indépendance Roumaine e scris, între altele, pentru străinătate, în cea mai cunoscută limbă a Europei. Sau poate că știrile despre România nu te interesau. [...]

- Campania din ziarul franțuzilor – cred că ai văzut firma, e în clădirea aia galbenă cu ceas cu dorobanț de tuci și cutie poștală proprie, adică le ridică de-acolo corespondența – campania, vasăzică, era o analiză fără cruțare a partidelor, a cluburilor care guvernează viața politică, a presei aservite partidelor. A, capitolul despre presă e teribil, pe onoarea mea, ar merita să-l citești! A zdruncinat din temelii instituția presei. Noroc că nu suntem ziar politic, noi am început cu reclamele, așa ne-am făcut publicul. Dar, mai presus de orice, era o critică a actualei Constituții și a regimului parlamentar de azi.”

Fosta clădire L’Indepéndence Roumaine Vezi loc

Neculai Procopiu își caută inspirația editorială, la bulevard, printre oameni

„Neculai Procopiu, dimpotrivă, era mereu în panică dornic de oameni și la vânătoare de idei. Se scula odată cu nevasta, la 7 dimineața, se primenea, își lega lavaliera, se făcea fercheș, de parcă s-ar fi dus la logodnă cu Ideea. Între timp doamna îl toca la cap, așa că plecarea de-acasă era o binecuvântare. Alegea străzile care sunt pline de lume, privea galantarele prăvăliilor, uneori mai intra la cafenea, la Bulevard, și cerea mereu „un capuținer mai alb“, îl sorbea pe-ndelete, cu ochii după oamenii publici.

Azi umblase mult prin oraș, cu tramvaiul, în căutarea unui subiect bun, de la Episcopie la Sfântu Gheorghe, apoi până-n Moșilor, și de-acolo pe Bulevardul Elisabeta până la stația Cișmigiu. Din stație venea pe jos, pe lângă grădină – vara era o bucurie să vezi rondurile de flori în culori vii și ceasul solar – apoi cotea la dreapta pe Brezoianu și iată-l ajuns, disperat că n-a găsit nici o întâmplare bună de transformat în articol de prima pagină. Prea mergea totul bine și toți oamenii erau la locul lor și prevenitori, pe drumul lui. Or, abia dezordinile și incidentele, incendiile și hoțiile erau un adevărat noroc pentru gazetă si sporeau tirajul.”

Bulevardul Regina Elisabeta Vezi loc

Jafurile din Strada Carol care țintesc magazinele evreilor

Gazetarii Pavel Mirto și Neculai Procopiu au o conversație tensionată despre legitimitatea duelului dintre Lahovary și Filipescu. Scânteia discordiei sau picătura care a a umplut paharul a fost seria de jafuri și vandalisme care fuseseră comise pe strada Carol, în prăvălii și magazine deținute în mare parte de evrei, iar Lahovary l-a acuzat pe Filipescu de duplicitate în gestionarea evenimentelor.

„Discutară, pe un ton aparent mai potolit, deși clocoteau încă, despre incidentele din strada Carol, de la care, în fond, pornise avalanșa, încercând să stabilească care a fost scânteia. Niște bande de derbedei, drojdia Bucureștilor, pungași de meserie, certați cu legea, spărseseră vitrinele și furaseră din magazinele din strada Carol, cele mai multe ținute de evrei. Bucureștenii nu mai pomeniseră așa ceva de la jafurile grecului Melanos Bocceagiul și ale vagabonzilor lui, pe care oamenii i-au numit „Craii de la Curtea-Veche“. La Inger și la prăvălia „Au bon goût“ au spart vitrajele care erau groase de un centimetru, iar la doctorul Steinhart numai ferestrele. Câțiva fuseseră și loviți. Ziarele fuseseră de partea proprietarilor evrei. Jandarmii i-au pus pe goană pe răufăcători și au făcut arestări.”

Strada Franceză (fostă Carol I) Vezi loc

Locuința familiei Margulis se afla lângă Catedrala Sf Iosif

Aflăm de locuința doctorului Margulis și a familiei lui mai întâi de la Nicu, băiatul care se împrietenise cu Iacob (Jacques) mezinul familiei Margulis.

„Bãiatul știa bine străzile Bucureștilor și o mulțime de bucureșteni bine îl știau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, așa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis.”

Mai târziu aflăm detalii și din perspectiva lui Alexandru Livădaru, tânărul amorezat de Iulia Margulis, care o vreme bântuie strada Fântânei în speranța că va descoperi unde locuiește tânăra și află numele tuturor familiilor de pe stradă care aveau fete tinere.

„Nici de data asta n-a putut să afle ce culoare au ochii ei, era prea întuneric, dar a apucat să audă o adresă. „Strada Fântânei, lângă Sfântul Iosif!“ Acolo s-a dus culoarea lui. A doua zi servitorii s-au mirat că tânărul conaș vrea să știe cum se numesc proprietarii caselor din strada Fântânei, de pe lângă catedrala Sfântul Iosif. S-au mirat și nu prea, în cazul lui era limpede că-i o femeie la mijloc.”

Fosta Strada Fântânii (actuala General H. M. Berthelot) Vezi loc

Alte cărți

Viitorul începe luni, 2013

Ioana Pârvulescu

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Ficțiune istorică

Toată lumea pare vinovată şi toţi au ceva de ascuns. Iar dragostea, oarbă şi imprudentă, nu ajută prea mult la limpezirea lucrurilor. Conu Costache, un poliţist elegant, pasionat de ceea ce face, trebuie să dea rapid de urma adevăraţilor răufăcători....

Vezi carte

Inocenții, 2016

Ioana Pârvulescu

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Beletristică , Ficțiune contemporană

Inocenții e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viața începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012). Romanul prezintă două viziuni asupra lumii: cea a unei fetițe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal și cea a f...

Vezi carte

Întoarcere în Bucureștiul interbelic, 2003

Ioana Pârvulescu

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Istoric

În Bucurestiul interbelic oamenii au trăit și idealul, și prostia însângerată, au simțit și rafinamentul extrem, și opacitatea grosolană, au avut generoși și ticăloși, echilibrați și fanatici, lucizi și fantaști, buni și răi, bine și rău. Nu semănau ...

Vezi carte

Invizibilii, 2025

Ioana Pârvulescu

Editura: Humanitas

Curent/Gen literar: Ficțiune contemporană

Micuța Laura pleacă într-o aventură magică prin lumea cărților alături de Bibliotecarul-Bibliotecarului, în încercarea de a învăța să citească.

Vezi carte

Lali Nikolaki, 2025

Catia Maxim

Editura: Eikon

Curent/Gen literar: Ficțiune istorică

Lali Nikolaki, o poveste inspirată de personaje și evenimente reale a fost publicată în 2025 la editura Eikon și este al cincilea roman al autoarei Catia Maxim care se desfășoară în spațiul cultural armân. „Formula docuromanului, sugerată în subtitlu...

Vezi carte