Viitorul începe luni

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”

„Am scos de sub palton pachetul învelit în ziarul abia apărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am citit data: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipă mi-am amintit: era seara conferinţei doctorului Gerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă în Bucureşti. În ultimul timp au fost discuţii aprinse în familii, supărări şi certuri, o parte din doamne au hotărât să rămână acasă, elevii din cursul superior au obţinut locuri bunicele făcând ochi dulci domnişoarei Laura de la magazinul de partituri şi instrumente muzicale, unde se vând bilete pentru spectacole şi conferinţe.
[...]
Îmi dădusem seama că persoana cu care era obligatoriu să mă întâlnesc în acea seară nu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că sunt reporter la Universul am fost invitat politicos să intru. Sunt multe împrejurări în care e foarte bine să fii ziarist. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară.
[...]
În sală am auzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită, urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte la care în orice caz nu mă aşteptam:
-…l-am aşezat pe cadavrul unei femei… 
- Dumnezeule! a exclamat cineva din primul rând, cred că domnul primar Robescu. Ca la un semnal, sala a vociferat din nou, astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întrerupt câteva secunde să-şi dreagă vocea şi să bea apă. Am simţit că nimerisem în mijlocul unei lupte: de o parte doctorul Gerota, singur, apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, o armată numeroasă de spectatori, doamne, domni mai în vârstă, studenţii de la Medicină şi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare, care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.”

După un episod care pare o halucinație psihedelică Iulia deschide ochii într-o lume aproape necunoscută cu „un cer nou şi un pământ nou.” În jurul ei câteva persoane binevoitoare încearcă să o ajute. 

„Iarăşi – am auzit vocea ei – cred c-a leşinat iar. Nu, nu-i actriţă, are tenul prea pur… Parcă n-a stat la soare niciodată. O fi vreo voluntară la plimbările astea prin Bucureştii vechi. Mi se pare că pornirea e chiar aici, la Ateneu. Văd că le dă costume super… 
Voia să spună superbe, desigur, dar ceva a întrerupt-o.
[...]
M-au sprijinit amândoi ca să mă ridic, unul de-un braţ, celălalt de altul, şi am izbutit să stau în picioare, dar ameţeam ca dusă de vârtej. Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printrun geam murdar. Ne-am întors cu faţa spre strada Franklin şi am simţit iar că sunt scoasă din lume, că lumea mea m-a scuipat afară şi lumea cea nouă nu mă primeşte înlăuntru: nu era strada Franklin! Era un loc pe care nu-l mai văzusem.”