Inocenții

„Pe-atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic. Aşa le şi desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori şi ghivece cu flori roşii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă şi se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiţia Paradisului.
Desigur, când mă plimbam pe străzile vechi ale oraşului în care mă născusem, casele mi se arătau în mai multe feluri, însă tot chip de om aveau. Îmi amintesc de una mare, cu vreo opt ochi, dintre care unul spart şi bandajat, dar, pentru că tot îi rămâneau şapte întregi, n-o socoteam chioară, spre deosebire de alta, un pirat autentic, cu un singur ochi, celălalt fiind total acoperit de iederă. Cât despre hotelul Aro, care stătea cu spatele la noi, era acoperit de ochi de sus până jos. Nas nu aveau casele din copilăria mea şi asta le dădea un aer cât se poate de cuviincios.
Casa noastră se născuse în acelaşi oraş cu mine. Locuiam împreună pe Strada Vladimir Maiakovski, un nume pe care nimeni nu ştia să-l scrie corect. Unii îl scriau cu doi chi, alţii cu chi şi k, mulţi puneau la urmă y. Doar pentru cei mai bătrâni, numele Maiakovski se scria foarte simplu, Sfântu Ioan, şi astfel, deşi n-ai fi zis că se poate, casa noastră cu pivniţă şi pod îşi schimbase de două ori în viaţă adresa: o dată prin 1950, când se mutase de pe Sfântu Ioan pe Maiakovski, a doua oară în 1990, când revenise de pe Maiakovski pe Sfântu Ioan. Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei se-ndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei.”

„M-am speriat. Nu ştiam ce înseamnă igrasie, dar ce vedeam în faţa ochilor semăna cu transpiraţia sau cu plânsul pereţilor. De ce să transpire biata noastră casă? I se făcuse cald? I se făcuse frică? Grupul nostru s-a strâns imediat să dezbată problema, în jurul bradului din curtea de vizavi, lipită de biserica Sfântu Ioan. Ciudat că nu-şi schimbase şi ea numele în biserica Vladimir Maiakovski. Nu le-a dat prin gând, probabil. Curtea cu bradul era atrăgătoare ca o scamatorie, începea de pe strada noastră şi ieşea pe partea cealaltă, în altă stradă. Puteai să-ţi pierzi urma, să scapi de duşmanii care vor să te ia prizonier, să te lege de mâini şi de picioare şi să te tortureze ca să-ţi afle secretele.”

„La una din porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, cum îi spuneam pe numele vechi, deşi atunci se numea Pavlov, aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). Numele nu i se potrivea, pentru că numele era prea mic pentru un câine aşa de mare, dar ne plăcea. Se lăsa hrănit de stăpânii casei, totuşi refuza să intre în curte, să i se pună lesă sau să fie în orice fel supus şi prizonier al cuiva. Iarna îl găseam tot afară, oricât de frig ar fi fost. Îi puneam un carton şi o pătură veche, lângă poartă, pe astea le accepta. Îi dădeam parizer. Vara, toată lumea îi turna apă rece în castron. Cel mai liber câine pe care l-am văzut vreodată, şi foarte inteligent. Ştia să evite pericolele. Când i se dădea de mâncare nu se repezea, ca toţi ceilalţi, înghiţind pe nemestecate, o lăsa mult timp lângă el, de parcă nu i-ar fi păsat, apoi o cerceta temeinic înainte s-o mestece încet şi cu grijă, aşa cum, de altminteri, eram învăţaţi şi noi să facem, aproape la fiecare masă luată cu tata-mare. Pe vremea aia mulţi oameni otrăveau câinii, unii doar pentru că îi deranja lătratul. Miticuţu nu lătra, dar dacă era supărat mârâia şi-şi arăta colţii. Avea un fel foarte graţios şi degajat de a-şi încrucişa labele din faţă, ca un om care stă picior peste picior. Nu ştiam câţi ani are, mie mi se părea cam bolnav, că avea tot felul de răni pe labe. Am încercat să-l dau cu apă oxigenată, din aia care sfârâia albă pe rană, dar, spre deosebire de noi care eram atât de obişnuiţi, că nici nu ne mai ustura, a făcut urât de tot, şi-a arătat colţii. Ce te mira la el, fată de alţi câini, era o mare tristeţe. Parcă era un om melancolic. Parcă trăise ceva foarte rău şi ţinea minte. Parcă nu mai voia nimic de la lumea asta. Nu dădea din coadă, ca orice câine. Nu-l puteam înveseli, deşi ne jucam cu el şi-i râdeam, ca să-l obişnuim şi pe el să râdă, cum fac părinţii cu bebeluşii. De câte ori treceam pe-acolo ca să urcăm pe Tâmpa (telecabina nu exista), aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, şi uneori Miticuţu venea cu noi.”

„Ludwig, în ce-l priveşte, locuise pe Strada Hirscher, într-un apartament închiriat la etajul întâi al unei case micuţe şi a descris şi el mobilele pictate cu bujori roşii, lemnăria, dantelată la colţuri, spătarul scaunelor cu inimioară decupată, podelele de scândură date cu ceară şi ferestrele pline de muşcate albe şi roşii.”

„— Tata-mare a fost cel mai bun gimnast de la Şaguna, din generaţia lui, ne povesteau cei mari.
Şaguna, ştii probabil, e primul gimnaziu românesc de băieţi din Ardeal, mai târziu la rivalitate cu Meșotă, rivalitate despre care tata, meşotist, ne tot vorbea, deşi el, băiat frumuşel, nu era cu siguranţă un „tocilar” pe-atunci, era mereu îndrăgostit şi îşi scria neliniştile, ca Nenea Ionel odinioară, întrun Jurnal, ascuns la sfârşitul caietului de latină."

„— Ne dărâmă!
Auzise ea cum cei mari se plângeau că „ne dărâmă” şi că Strada Maiakovski, fostă Sfântu Ioan, dispare în vecii vecilor. Chiar aşa? Şi nu se îmbolnăvea nimeni de ciumă? [...] Vărul meu, care, conform tradiţiei din familie era la şcoala germană, în clasa a doua, venise acasă cu un cuvânt nou şi greu: Weltuntergang. Am vorbit o seară întreagă despre sfârşitul lumii, fiindcă asta însemna cuvântul. Casa noastră era acum ameninţată de un Weltuntergang. Nu ştiam ce să spun.
— Asta înseamnă că ne cam mută, a spus, în schimb, Dina, muşcându-şi buza de sus, cu o seriozitate care m-a îngheţat.
— Unde?
— Cică undeva, la blocuri.
— Da rămânem împreună toţi patru?
— Nu, fiecare familie primeşte un apartament în alt bloc, poate şi pe altă stradă sau în alt cartier.
[...]
Înainte să ne vindecăm, demolările se porniseră deja cu mare viteză pe Strada Maiakovski. Praful şi gălăgia intrau în curte şi în camere, pe ferestre. Se lucra repede, deşi cam dezorganizat, constata mama, iar muncitorii nu arătau deloc ca bandiţii pe care ni-i închipuiserăm noi. Erau tăcuţi, aveau braţe solide, ca Nenea Partenie, şi fumau atunci când se odihneau. Cel mai ciudat era când mâncau de prânz: îşi puneau bucatele aduse de-acasă pe jos, pe trotuar, pe un ziar, şi se aşezau şi ei alături, fără să se uite în jur, concentraţi la ce mănâncă. Mâncau la fel cum lucrau, dacă mă gândesc bine. Nu s-a folosit explozibil, Dina se înşelase, nu era nimic aruncat în aer, nu se auzeau decât strigătele oamenilor şi loviturile de târnăcop.
Eram în convalescenţă, tot în patul bunicii, care terminase de citit o scrisoare şi-şi ştergea nasul cu batista scoasă din mâneca rochiei, când m-au lăsat să mă scol sau mai degrabă, de emoţie, n-au văzut c-am făcut-o, şi am putut să văd prăbuşirea casei domnului Hahner. Cactuşii lunguleţi, înfloriţi, dispăruseră. Casei i se scoseseră ochii şi arăta înspăimântător fără ei. Jos, lam văzut şi pe Nenea Partenie, căpcăunul mustăcios, uitându-se de la distanţă cum sunt dărâmate zidurile atelierului de vulcanizare. Strângea pumnii ca atunci când ne arăta muşchii lui de fier.
[...]
Casa noastră, împreună cu toate de pe partea numerelor cu soţ, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulţi ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere fără soţ. Deocamdată acolo era un mare loc gol şi nu ştiam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul oraşului. Ne-am vindecat de pojar. La o săptămână am intrat cu toţii în vacanţa de vară.”

Câinele Miticuțu este salvat, îngrijit și adoptat de familia Anei. La o plimbare pe străduțele Brașovului își redescoperă adevărata casa. 

„Nenea Ionel era cel care-l ducea acum la plimbare zilnic, pe orice vreme. Miticuţu acceptase o lesă frumoasă, făcută de domnul Blau, curelarul, din nişte cordoane de-ale lui Tanti, dar cel care părea tras în lesă era Nenea Ionel, în timp ce Mitică dicta drumul, ca un stăpân. 
— Are locurile lui, ne-a povestit râzând unchiul mamei. Are oase pe care şi le-a ascuns în anumite tufişuri şi m-a dus pe la ele. M-a tras la un moment dat pe Strada Postăvaru, şi a intrat într-o curte, cu mine după el. Şi ce să vezi? Acolo era o cuconiţă care a ieşit valvârtej şi-a început să ţipe: „Einstein, Einstein, credeam c-ai murit! Ce bine că trăieşti!” Ea îi spunea aşa, nu ştia nici de Wolf, nici de Mitică. Iar Einstein al ei şi-a apropiat botul şi-a mirosit-o cu bucurie, în timp ce ea s-a ghemuit şi l-a îmbrăţişat ca pe-un copil. M-a descusut ce s-a întâmplat cu el, i-am povestit. Mi-a spus că era obişnuită ca el să vină măcar la două zile o dată, pe la ora 3 după-masa, ca acum, iar ea îi dădea întotdeauna de mâncare. „E cel mai inteligent câine pe care l-am văzut”, a spus.
— E un câine foarte deştept, a întărit Tanti, deci aşa supravieţuia, avea cantina lui, avea o soluţie de rezervă şi rezerve de mâncare, şi câţiva oameni care-l iubeau.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”

„În vara următoare, Mitică a fost adeseori erou de serial pentru săptămânile noastre de vacanţă. Ne urmărea acum peste tot, oriunde mergeam, nu se mai putea despărţi de noi şi nu se consola dacă era lăsat acasă. Or, într-o seară, am mers la un film cu Stan şi Bran. Rula pe un ecran improvizat în aer liber, pe terenul de la Olimpia, de sub Tâmpa, umplut cu şiruri de bănci de lemn. Pe Miticuţu, fireşte, nu-l puteam lua cu noi, drept care l-am mângâiat la plecare, lăsându-l schelălăind în lesă, în mâna lui Nenea Ionel. La intrare era o înghesuială teribilă şi abia am reuşit să prindem şi noi bilete, dar aşa era mereu la filmele cu Stan şi Bran. Stan cel firav tocmai se chinuia cu un pian, pe-o scară, în timp ce Bran cel gras îi dădea indicaţii dezastruoase, când ne-am pomenit cu murmure şi chiar strigăte la capătul rândului şi, curând, cu un bot umed pe la genunchi.
Mitică, pe care Nenea Ionel îl lăsase liber în curte, la vreo jumătate de oră după plecarea noastră, reuşise la un moment dat să iasă pe poartă. El ştie cum ne luase urma, cum trecuse de gardul terenului Olimpia şi cum ne găsise în mijlocul unei mulţimi compacte, zguduite de hohote de râs. Şi pentru câteva minute a fost mai puternic decât Stan şi Bran şi toate hohotele la un loc. Zile în şir fapta lui neobişnuită a fost povestită tuturor celor care ne întâlneau ca poveştile mitologice greco-romane din cartea din biblioteca noastră.”

„Încă de la primul drum prin mijlocul Kronstadtului, pe care Willi îl părăsise cu şapte ani în urmă, l-a zărit pe mustăciosul ăsta cocoţat pe un soclu impunător, ca să te uiţi în sus la el ca la un uriaş, cu mâna dreaptă ridicată, în faţa Palatului de Justiţie, în piaţeta din care dispăruseră toţi trandafirii. De acolo începea sau, mai logic, acolo se termina bulevardul Lenin.
— Ce e ciudat, spunea Tanti, ca profesoară de geografie la final de carieră, e că l-au făcut să arate cu mâna mai degrabă spre nord-vest, decât spre răsărit. Să însemne asta ceva?
— Înseamnă că n-au şcoală. Şi n-au habar de punctele cardinale, asta înseamnă! răspundea bărbatul ei.”