Livada Poștei

„Şi într‑una din zilele ploioase din iunie, în haosul sesiunii de care nu‑mi păsa mai deloc, din partea mea putea să se ducă totul de râpă, căci eram o brută în călduri, cu intelectul extirpat, m‑am intersectat cu o colegă de la turism-servicii de care îmi plăcea. Am trecut unul pe lângă celălalt, fără ca ea să mă vadă. Ochii ei erau ascunşi de umbrelă. Ce făcusem concret, ca să mă placă şi ea ? Nimic, nu am reuşit niciodată să‑i susţin privirea măcar.
[...] 
Furia provocată de faptul că nu fusesem în stare nici măcar să‑i susţin privirea, cu atât mai mult să stau de vorbă cu ea, combinată cu muzica din căşti şi ruşinea faptului că nu sunt în stare să fac nimic nici de data asta, mi‑a pus pur şi simplu picioarele în mişcare. M‑am trezit că traversez strada în fugă spre staţie, unde ea aştepta deja autobuzul. Am urcat pe la ultima uşă şi m‑am aşezat cu mare grijă pe unul dintre scaunele din spate, ca şi cum mi‑ar fi fost frică să nu tulbur echilibrul din autovehicul. Ea stătea undeva în faţă de tot şi privea afară pe geam. 
[...]
Eram în acelaşi autobuz şi ne uitam la acelaşi peisaj şi pentru mine asta însemna că avem deja un fel de relaţie. Dar n‑a durat mult, pentru că autobuzul în care ne urcaserăm a ajuns după două staţii în Livada Poştei, capăt de linie. Ea nu a coborât. Au urmat câteva secunde când în autobuz nu am mai rămas decât noi doi. Câteva secunde drenate de orice romantism, în care nu am ştiut ce să fac, m‑am ridicat pe jumătate de pe scaun, gata să sar treptele direct pe trotuar şi să dispar, dar după un moment de ezitare m‑am lăsat în jos, după placa de carton presat fixată într‑un cadru care despărţea spaţiul din faţa scaunului de scări şi de spaţiul de manevră al uşii din spate. Am aşteptat acolo, ghemuit, până când am auzit că au mai urcat câţiva pasageri. Atunci m‑am ridicat brusc şi am rămas aşa, ca şi cum ar fi fost perfect normal să stai ascuns pe ultimul scaun din spate.”

„Willi Hahner fusese ridicat împreună cu nevasta lui, de-acasă, de pe Livada Poştei, unde locuia, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mulţi saşi din România, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, au ajuns atunci în lagărele de aşa-zisă muncă din Uniunea Sovietică.[...] Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie şi să se întoarcă în căsuţa lui cu grădină de pe Livada Poştei, îşi îndrepta privirile albastre spre cerul de aceeaşi culoare, cu speranţă.[...]Willi i-a vorbit unui om cu care se împrietenise, Ludwig, despre căsuţa lui de pe deal, despre trandafirii roşii, căţărători, de la intrare, despre cămăruţele intime în care-şi ducea viaţa simplă cu nevasta lui.”