Multă forță și un dram de gingășie

„Şi într‑una din zilele ploioase din iunie, în haosul sesiunii de care nu‑mi păsa mai deloc, din partea mea putea să se ducă totul de râpă, căci eram o brută în călduri, cu intelectul extirpat, m‑am intersectat cu o colegă de la turism-servicii de care îmi plăcea. Am trecut unul pe lângă celălalt, fără ca ea să mă vadă. Ochii ei erau ascunşi de umbrelă. Ce făcusem concret, ca să mă placă şi ea ? Nimic, nu am reuşit niciodată să‑i susţin privirea măcar.
[...] 
Furia provocată de faptul că nu fusesem în stare nici măcar să‑i susţin privirea, cu atât mai mult să stau de vorbă cu ea, combinată cu muzica din căşti şi ruşinea faptului că nu sunt în stare să fac nimic nici de data asta, mi‑a pus pur şi simplu picioarele în mişcare. M‑am trezit că traversez strada în fugă spre staţie, unde ea aştepta deja autobuzul. Am urcat pe la ultima uşă şi m‑am aşezat cu mare grijă pe unul dintre scaunele din spate, ca şi cum mi‑ar fi fost frică să nu tulbur echilibrul din autovehicul. Ea stătea undeva în faţă de tot şi privea afară pe geam. 
[...]
Eram în acelaşi autobuz şi ne uitam la acelaşi peisaj şi pentru mine asta însemna că avem deja un fel de relaţie. Dar n‑a durat mult, pentru că autobuzul în care ne urcaserăm a ajuns după două staţii în Livada Poştei, capăt de linie. Ea nu a coborât. Au urmat câteva secunde când în autobuz nu am mai rămas decât noi doi. Câteva secunde drenate de orice romantism, în care nu am ştiut ce să fac, m‑am ridicat pe jumătate de pe scaun, gata să sar treptele direct pe trotuar şi să dispar, dar după un moment de ezitare m‑am lăsat în jos, după placa de carton presat fixată într‑un cadru care despărţea spaţiul din faţa scaunului de scări şi de spaţiul de manevră al uşii din spate. Am aşteptat acolo, ghemuit, până când am auzit că au mai urcat câţiva pasageri. Atunci m‑am ridicat brusc şi am rămas aşa, ca şi cum ar fi fost perfect normal să stai ascuns pe ultimul scaun din spate.”

„A coborât pe Independenţei, în apropierea Pieţei Tractorul şi a fost cât pe ce să nu observ şi să rămân în autobuz. Voiam cu orice preţ să prelungesc senzaţia, aşa că am continuat urmărirea. A intrat pe o mică alee aflată între două blocuri vechi, construite cel mai probabil în anii cincizeci pentru muncitorii de la uzină, a făcut dreapta la prima scară, de care o mai despărţeau doar câţiva metri, a vârât cheia magnetică în fantă şi a dispărut iremediabil. Mai erau ore bune până să se facă seară şi cerul nu era chiar atât de întunecat încât să aprinzi lumina în casă. Am ocolit de câteva ori blocul cu două etaje şi acoperiş cu ţigle, sperând să apară la una dintre ferestre, dar nu s‑a întâmplat nimic. Îmi era teamă să intru în bloc, aş fi riscat prea mult.”

„Următorul ei examen era peste două zile. Am aşteptat să iasă, aşezat strategic pe o bancă de pe Colină, de unde se putea ţine cu uşurinţă sub observaţie intrarea în corpul de clădire unde se susţinea examenul. Am urcat iarăşi în autobuz şi a fost bine, chiar mai bine decât prima dată, aveam deja un ritual. De data asta am aşteptat la intrare până când a venit cineva care locuia în aceeaşi scară şi m‑a lăsat să intru. [...] Am ţâşnit în sus pe scări şi am urcat în fugă până la primul etaj, unde m‑am oprit la cotitura scării. M‑am aplecat în faţă spre spaţiul dintre balustrade şi am ciulit urechile. Baba s‑a chinuit o vreme cu cheia în încuietoare, apoi uşa s‑a trântit şi s‑a făcut linişte. Am coborât tiptil până la parter, m‑am uitat pe panoul cu întreţinerea şi i‑am descoperit imediat numele de familie în dreptul apartamentului cu numărul opt. Locuia la primul etaj. Când mă oprisem să ascult ce face baba, riscasem mult, fata ar fi putut să iasă oricând din apartament şi să mă descopere acolo. Totul s‑ar fi dus de âpă. M‑am apropiat de uşa ei şi m‑am oprit. Nu îndrăzneam nici măcar să respir. Zgomotele înfundate care veneau de dincolo de uşă, apa care curgea în chiuvetă, târşâitul papucilor, foiala specifică spaţiului intim, zvâcnetul frigiderului care tocmai îşi încheia ciclul de răcire, toate astea m‑au făcut să simt că dusesem relaţia la un alt nivel.
[...]
Mă pregăteam să mă ridic de pe bancă, să încep un nou episod de urmărire. Dar ceva m‑a făcut să îngheţ. În loc să coboare scările, s‑a îndreptat spre locul din care o pândeam. M‑am uitat nervos în jur, poate o aştepta vreun coleg, dar m‑am convins repede: eu eram singurul. Îmi venea să intru în pământ de ruşine, dar n‑am avut încotro, a trebuit să rămân locului. Nu eram în stare să‑mi ridic privirea. Am aşteptat chircit, apăsându‑mi tare‑tare palmele de stinghiile de lemn ale băncii. Nu vedeam altceva decât degetele rămase fără sânge şi lemnul lăcuit al băncii.
— Te rog să nu mă mai urmăreşti!
Vocea ei nu mai avea nimic din amestecul de somnolenţă şi mâţâială din timpul scurtelor intervenţii pe care le avusese în timpul seminarelor comune. Părea mai degrabă un ţiuit metalic. Mă uitam la balerinii ei şi atât. Atâta mai rămăsese viu din mine, privirea aceea fixă.
— Bine.
Şi am adăugat repede un iartă‑mă complet lipsit de culoare. Penibil.
Balerinii au făcut stânga‑mprejur şi şi‑au reluat foşnetul în iarba neîngrijită din campus.”

„În primele şase luni am stat într‑o garsonieră de la etajul patru al unui bloc din Tineretului, de unde se vedea parcul. În zilele de weekend, dacă erai atent, în golul sonor dintre două coloane de maşini puteai auzi păsările. A fost o alegere proastă să stau în garsoniera aia, pentru că mi‑am dat seama încă din prima lună că banii din salariu nu o să‑mi ajungă şi pentru mâncare.”

„Cabinetul psihologului se afla pe Strada Nicolae Iorga, într‑o casă în stil neoromânesc, construită în interbelic. Trebuia să traversezi curtea îngustă şi să urci prin casa scării până la etajul al doilea. Mozaicul scărilor şi balustrada împrumutau interiorului un aer măreţ. Dar nu te puteai bucura cum se cuvine, pentru că zugrăveala era veche de cel puţin douăzeci de ani, mirosea a gaz, iar ferestrele erau mici, îndreptate spre dealul din spate, astfel încât lumina din acel spaţiu de trecere era insuficientă. Judecând după suprafaţa cabinetului, apartamentul trebuie să fi fost imens. Avea două ferestre alăturate, în arc semicircular, care dădeau spre stradă şi parcul central. Unul dintre pereţii laterali era ocupat de o bibliotecă din lemn masiv, iar celălalt cu tablouri neinteresante, înnegrite de vreme.
Canapeaua şi fotoliul psihologului erau aşezate vizavi de ferestre, însă la mare depărtare de acestea, astfel încât, dacă priveam într‑acolo, lucru care mi se întâmpla destul de des în timpul şedinţelor, mi se părea că mă aflu la o distanţă incomensurabilă de spaţiul încadrat de marginea covorului persan şi peretele de sub ferestre. În dreptunghiul acela de câţiva metri pătraţi, cu plăci de parchet masiv montate în stil brăduţ şi câteva plante ornamentale pe margine, era întotdeauna mai multă lumină decât în restul încăperii, indiferent de condiţiile meteo. Pe măsură ce vorbeam, dreptunghiul luminat părea să se îndepărteze de mine, cel plecat în călătorie. 
Canapeaua, acoperită cu un pled de catifea cu modele complicate, era prea moale pentru standardele mele. Nici domnul psiholog nu‑mi plăcea în mod deosebit, părea întotdeauna obosit, chinuit de o boală secretă. Din părul lui rar şi cenuşiu, pieptănat peste chelie, scăpa aproape mereu câte o şuviţă, iar vocea lui avea un ton plângăcios. Bătrânul avea şi un câine, un Collie cu barbă, din câte am reuşit eu să‑mi dau seama după ce m‑am întâlnit de câteva ori cu el în hol. Tenul psihologului devenea parcă şi mai searbăd atunci când era pus în faţa situaţiei de a tempera entuziasmul şi lătrăturile prietenoase cu care mă întâmpina Lucky.”

„- Lasă‑mă dracului în pace, i‑am strigat eu din ce în ce mai disperat şi am luat‑o la fugă spre Strada Furcii, care urca pe Dealul Cetăţii. Am trecut de biserica ortodoxă şi am continuat să urc pe Strada Furcii, până la intersecţia cu o mică alee care dădea în Strada Eminescu, unde e şi spitalul de psihiatrie. Când am ajuns pe alee, m‑am oprit pentru câteva momente să văd dacă mai sunt urmărit. Nu reuşeam să decid dacă e bine sau rău că n‑a venit după mine, eu voiam să cred că e bine şi că singura opţiune de a scăpa de el e să alerg pe străzi ca un nebun. Nu voiam să accept că e o imbecilitate şi că până la urmă va trebui să mă întorc la cabinet şi să‑l confrunt.”

„David a luat o bicicletă roz din colţul curţii, unde sunt ţinute la comun o parte dintre bicicletele şi trotinetele copiilor. Spaţiul acela reflectă fidel ideea că aici, în residence, formăm o comunitate. Acum aşteaptă să‑i deschid poarta ca să pornească valvârtej pe trotuar cu vehiculul de plastic, fără pedale. Îl conving cu greu că, pentru a ajunge în parcarea de la Kaufland, unde sunt maşinile după care el se dă în vânt aproape la fel de tare ca după ţiţi, trebuie să ajungem mai întâi la trecerea de pietoni, nu putem să ne aventurăm pur şi simplu pe carosabil. Odată ajunşi în parcare, trebuie să fiu foarte vigilent, ca să nu dea peste el vreun cumpărător căscat care, din momentul în care‑şi deblochează uşile de la maşină cu telecomanda, împinge căruciorul fără să‑l mai intereseze nimic altceva decât să ajungă la ea şi să descarce produsele. Cu nici zece metri înainte de a ajunge la intrarea în supermarket, zăresc frizura şi figura osoasă ale tatălui lui Atti. Coboară dintr‑o  maşină Škoda Fabia albastră, trânteşte portiera şi se îndreaptă spre Kaufland Grill. Nu m‑a recunoscut. Ei aveau altă maşină, oare pe asta când şi‑au cumpărat‑o?
[...]
Ocolesc de departe Kaufland Grill, pe trotuarul căruia lui David îi place să dea iama printre picioarele celor care aşteaptă la coadă, ca să evit o nouă întâlnire cu tatăl lui Atti. Când m‑am mutat înapoi la Braşov, mi‑a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu pericolul pe care‑l reprezenta o eventuală întâlnire neaşteptată cu Atti, cu care nu mai vorbisem de aproape zece ani. De câte ori mergeam la cumpărături în Kaufland, ocoleam cu teamă rafturile cu produse şi mă uitam atent la oameni, pregătit să dau nas în nas cu el în orice clipă.
[...]
Îi explic lui David că n‑are cum să coboare călare pe bicicletă scările spre aleea de lângă fabrica de încălţăminte. Se dă jos de pe ea şi o împinge în jos pe scări, cât pe ce să lovească Trecem pe lângă Visssual şi ajungem fără incidente pe străduţele cu nume de bătălii cu turcii. David nu mai vrea să se urnească din loc, se uită fascinat la un nene care face manevre cu BMW‑ul. În cele din urmă sunt nevoit să‑l iau în braţe şi să duc bicicleta în mână.”

„După ce a intrat la facultate, Meli a înţeles că ceaiul şi fineţurile literare nu vor fi suficiente. La asta a contribuit şi faptul că ea şi cu mama ei au fost nevoite, în urma unei crize în familie, să se mute separat de bunică. Şi‑au găsit o garsonieră într‑un bloc de nefamilişti aflat la ieşirea din oraş, după podul Zizinului. Pentru că în cei câţiva metri pătraţi ai garsonierei nu încăpea toată mobila, au fost nevoite să ducă o parte din ea la Zagon. Ne‑au rugat pe Atti şi pe mine să le ajutăm la încărcat şi descărcat. 
[...]
La întoarcere, mama ei ne‑a invitat în garsonieră şi ne‑a servit cu prăjituri şi pălincă. Holul lung al blocului de nefamilişti avea un miros greu de definit, specific unor astfel de locuri. Oamenii îşi ţineau încălţările pe hol, probabil ca să nu mai ocupe spaţiu şi cu ele. Lui Atti i s‑a părut de‑a dreptul delicios că a trebuit să se strecoare pe lângă mama lui Meli prin holul extrem de îngust, atât la venire, cât şi la plecare.”

„Din lipsă de idei mai bune, Levi ne‑a invitat la casa bunicilor lui din Satu Nou. Cam în perioada aia, Peti se împrietenise cu un coleg de la instalaţii, Alex. Ieşea din ce în ce mai des cu el şi cu prietenii lui. Levi i‑a invitat şi pe ei la rev, cu toate că nu‑i cunoştea, dar a mers pe mâna lui Peti, care a zis că‑s super de gaşcă. Şi chiar s‑au dovedit a fi faini, aveau discuţii abstracte, în răspăr, ascultau Tool şi alte rockăreli cu gust.[...]
Ne‑am dus până în centrul satului, să bem o bere la cârciumă. Urme de maşină şi de bicicletă străluceau metalic în mâzga drumului de pământ, reflectând ultima geană de lumină, a cărei sursă era parţial acoperită de nişte nori mov, apoşi. În capătul aşazisei piaţete, care de fapt era o intersecţie mai largă, unde strada laterală se întâlnea cu strada principală, un puşti pocnea din când în când din bici.
[...]
În dimineaţa zilei de 1 ianuarie, Peti s‑a trezit cu o fată blondă în braţe. Se cuibărise lângă el în zori, când Peti sforăia rupt de beat. Ore întregi, zile întregi, au stat lipiţi unul de celălalt, îmbujoraţi de timiditate, abia îndrăznind să‑şi arunce câte o privire, fiindu‑le teamă să se despartă fie şi pentru o clipă, ca nu cumva să se destrame vraja. M‑am bucurat pentru ei, cu toate că acea petrecere de revelion care a durat
trei nopţi pentru mine nu a însemnat decât un război de uzură. Înghesuielile de bunăvoie menite să încurajeze viaţa socială şi să o complice pe cea sentimentală erau pentru mine un calvar.”

„Daniela părea să aibă toate calităţile de care Edit ducea lipsă. Scria poezii şi adora filmele artsy. Voia să devină regizor de film şi începuse deja să ia meditaţii pentru admiterea la UNATC. Regizorul ei preferat era Bergman. Şi îi plăcea să se dea mare cu acest Bergman, de parcă ar fi fost singura care ştia de el. Într‑o seară, am împărţit o sticlă de Lacrima lui Ovidiu pe treptele din spatele Teatrului Dramatic. Ne‑am îmbătat şi am început să ne sărutăm. Am luat o cameră la o pensiune din apropiere şi ne‑am băgat repede sub aşternuturi. A doua zi, înainte să apucăm să predăm camera, m‑a sunat Edit.”

„Toate bune şi frumoase, până într‑o zi incertă de februarie, când m‑a sunat o fostă colegă de clasă din liceu ca să mă întrebe dacă am chef să mă angajez la firma la care lucra. OK, hai s‑o încerc şi pe asta, mi‑am zis. Trebuia să introduc în calculator datele din planurile de armare ale construcţiilor şi să listez etichete pentru muncitorii din hală. În câteva săptămâni am învăţat să mă descurc fără niciun ajutor, jobul pierzându‑şi astfel aproape orice urmă de interes. Eram motivat doar de bani. În decurs de şase luni, mi‑au crescut salariul de două ori. Până la instalarea crizei am lucrat la foc continuu – au fost zile în care livram douăzeci de camioane încărcate cu câte douăzeci de tone de fier‑beton, tăiat şi fasonat.
[...]
Când coboram din maşină dimineaţa, eram întâmpinat de întunericul din curte, apoi de becul cu senzor de la intrarea în birou. Când plecam, afară era întuneric şi becul cu senzor se aprindea din nou. Lucram zece ore şi jumătate, unsprezece. Uneori, şeful ne chema la muncă şi sâmbăta. Singurul lucru care mă motiva era că orele suplimentare erau plătite dublu.
[...]
Am aflat că multă lume din firmă e pocăită şi că şeful îi recrutase tocmai din acest considerent. Să fie de încredere şi să fie pocăiţi. Din experienţele pe care le avusese de‑a lungul timpului în câmpul muncii, şeful meu trăsese concluzia că pocăiţii, mai ales baptiştii, sunt cei mai oneşti şi mai harnici angajaţi. Ceilalţi, ca Manu şi ca mine, eram prietenii sau amicii pocăiţilor. Pocăiţii garantaseră pentru noi, de asta ne aflam aici, la poalele masivului Piatra Craiului, în Zărneşti, într‑o hală a fostei uzine de armament, motorete şi biciclete Tohan.”

„Am citit atâtea cărţi degeaba. Chiar nimic să nu se fi lipit de mine ? Nimic din toată voinţa de a răzbi a speciei ? Din toată omenia asta atât de prezentă şi atât de abstractă, cu care ne place să ne mândrim? Doar o pojghiţă de moralitate la care aderasem cândva simbolic ? Empatia, pe care mi‑am propus de atâtea ori să o exersez, dovedindu‑mă a fi în schimb prea slab şi ignorant şi inconsecvent?
Mersesem pe lângă Dâmboviţa până la Ciurel şi urcasem pe dig. Stăteam în capătul lui, lângă stăvilar, obosit după atâta mers. Mă uitam la lac şi la blocurile din Crângaşi, cu gânduri naive despre empatie şi iubirea de oameni, dar simţindu‑mă, în sfârşit, mai aproape de liman. Mai plin de compasiune faţă de mine însumi decât ar fi putut fi Andreea Marin, dar mai aproape de liman.
O viaţă care să nu se axeze neapărat pe evenimente exterioare, departe de hăituirea cu orice preţ a stimulilor. O viaţă mai plictisitoare decât a lui Atti, trăită mai aproape de sufletul meu. Asta mi‑am dorit atunci pentru anul nou. Zăpada scânteia pulverizată de viscol în mii de direcţii deasupra lacului îngheţat. Treceam pe dig, învolburat de cristale tăioase de gheaţă, o siluetă întunecată şi cocârjată, îndreptându‑se cu paşi mari spre casă.”

„Barul era mişto, dar nu reuşeam să mă bucur de atmosfera somnoroasă, de sfârşit de an, cu puţini clienţi. Comunicarea era proastă şi, în afară de a bea, nimeni nu părea să facă nimic pentru a îmbunătăţi lucrurile. Stăteam ca pe ace, aşteptând să fiu tras la răspundere. Eram doar trei, Levi, Peti şi cu mine. În anul acela, Greg nu reuşise să vină acasă, iar Atti evita să se întâlnească cu mine, aşa cum am aflat mai
târziu, când alcoolul a mai dezlegat limbile. Informaţia a avut darul de a‑mi mai atenua sentimentul de neadecvare. Dacă tot eram nevoit să mă prefac că suntem în continuare prieteni, atunci să o fac la modul cât mai profi. Am încercat încă o dată să le demonstrez că Bucureştiul nu e aşa de naşpa cum pare, că centrul e mişto, că se întâmplă tot timpul o grămadă de chestii. Peti şi‑a aprins o nouă ţigară şi i‑am făcut semn să‑mi dea şi mie una.
[...]
M‑am lansat într ‑o explicaţie jenantă şi poticnită despre lipsa conectării şi a intereselor comune, lipsa sentimentului de apartenenţă. Mă simţisem aiurea toată ziua şi acum încercam să mă justific în faţa unor oameni cărora nu le picase deloc bine că‑i lăsasem de izbelişte. Şi atunci l‑am văzut pe Atti coborând treptele.
— Ups, a zis Peti, băgându‑şi capul între umeri ca ţestoasa.
— Parcă ziceaţi că nu vine.
Levi a dat din umeri şi s‑a ridicat radios, gata să‑şi întâmpine prietenul. Atti a dat noroc cu amândoi, apoi s‑a întors către mine şi mâna lui a şters mâna mea întinsă, fără să o strângă. Nu m‑a privit în ochi.”