Multă forță și un dram de gingășie

"Ne‑am împrietenit în ziua în care s‑au afişat rezultatele examenului de capacitate. Media finală ne poziţiona chiar unul sub celălalt pe listă. Şi întâmplarea a făcut ca amândoi să alegem acelaşi interval de timp pentru a ne deplasa în curtea liceului să aflăm rezultatul. Ne‑am identificat amândoi aproape în aceeaşi clipă numele. Degetul lui arătător s‑a oprit chiar sub numele meu şi tocmai atunci l‑am descoperit şi eu. Nu mai era nimeni în curtea mare a Liceului Áprily. Entuziasmul vocilor noastre s‑a lovit de ziduri şi a reverberat. Notele noastre mediocre ne făceau să dăm pe dinafară de încântare. Dacă ţin bine minte, el intrase cu media 7,53, iar eu cu 7,54. Nu mai era nimic de făcut. Eram nişte oameni de succes şi nimeni nu putea contesta asta."

"Aceia au fost anii în care am alunecat din ce în ce mai adânc pe spirala apatiei. Nu mai mergeam la cursuri. Sau, dacă mergeam, impresia cea mai puternică nu mi‑o lăsau frazele profesorilor, ci gesturile lor, detaliile fizionomice, felul în care consoanele se înecau în salivă. Strângeam relicve pentru un muzeu al curiozităţilor predării universitare. Era de exemplu bătrânul ăsta, Cocan, căruia îi tremura creta în mână când scria o formulă pe tablă. Cred că avea cel puţin şaptezeci şi cinci de ani. Îi lua o eternitate să coboare scările amfiteatrului, să urce pe podium şi să ajungă până la catedră. Felul în care se întorcea să ne explice ceva, mişcările corpului său lipsit de elasticitate şi eleganţă, ca într‑un dans macabru. Lumina gălbuie care venea prin luminatoarele amfiteatrului construit în stil brutalist şi tremurul mâinii, scrâşnetul cretei pe suprafaţa tablei în liniştea aceea deplină, gâfâielile lui de om bătrân. Mustaţa asistentului de la cursul de marketing şi buzele lui cărnoase, uleioase. Mâinile mari, închise la culoare, puternice. Lumina ucigătoare a neoanelor făcea ca acest cadru universitar, rătăcit în trupul unui războinic amazonian corcit cu un ţăran oltean, să pară pierdut într‑o altă lume, îndepărtată, intangibilă. Se îneca foarte încet, gest cu gest, frază cu frază, seminar după seminar, într‑un acvariu umplut cu gaze rare. Cred că am scris şi un haiku despre asta. Consoanele profei de statistică, o năclăire aproape plăcută, pe care o asociam cu biscuiţii expiraţi, îndelung molfăiţi. Toată şleahta asta de chinuiţi, de oameni aparent plini de succes, băgaţi până peste cap în campanii de marketing nu neapărat onorabile, cu moacele lor de peşti sugrumaţi şi de acrituri plictisite."

"Oricât de mult aş fi vrut să ascund asta, maică‑mea a observat destul de repede că nu mi‑e bine. Atât ea, cât şi tata au încercat, fiecare în felul lui, să mă scoată din starea de abulie. Tata zicea că nu e bine să stau atâta în casă, că trebuie să fac puţină mişcare. Mă punea să‑mi iau bocancii, o sticlă cu apă, eventual ceva de mâncare şi mă trimitea pe Tâmpa:
— Na, nyomás !1 îndemn pe care‑l însoţea cu un fluierat specific, ca atunci când un personaj din desene e azvârlit afară din casă de un alt personaj sau ca atunci când alunecă brusc pe gheaţă.
Altădată, când era mai prost dispus, spunea doar :
— Te duci ! şi îmi dădea un ghiont prietenos. Urcam furios potecile, cu privirea încruntată, nu mă uitam nici în stânga, nici în dreapta. Mi se rupea de pădure şi luminişuri, de păsărele şi de ozon în general. Dar, oricât de furios aş fi fost pe tata, nu îndrăzneam să‑i nesocotesc vrerea. Cu toate că aveam deja nouăsprezece-douăzeci de ani, nu cultivasem niciodată spiritul de frondă."

"În anii 2000, depozitele de materiale de construcţii se grupau în zona Străzii de Mijloc şi erau asaltate în permanenţă de persoane fizice care îşi angajaseră doi‑trei oameni, uneori mai mulţi, să renoveze un apartament sau să construiască o casă. Aici veneau uneori şi reprezentanţii firmelor de construcţii care se trezeau că nu au socotit cum trebuie necesarul de materiale. Puteai să aştepţi mult şi bine livrarea, deci comenzile nu erau o soluţie. În perioada aceea nu apăruseră încă marile magazine de materiale de construcţii şi grădinărit. Hornbach şi‑a deschis magazinul din Braşov abia în 2009. 
Depozitele astea erau nişte entităţi comerciale jalnice pe lângă Hornbach, care comercializează peste 60.000 de articole. Ce şanse existau ca ele să supravieţuiască unei asemenea concurenţe? Când m‑am dus să întreb dacă angajează pe timpul verii, cele mai multe mi s‑au părut şi mie jalnice. Majoritatea firmelor luaseră fiinţă în urma cumpărării unor foste case săseşti şi a transformării acestora în depozite, uneori prin spargerea zidurilor dintre camere, alteori prin îndepărtarea uşilor duble cu sticlă, specifice acestui tip de case. Scopul era crearea unui spaţiu de expoziţie unitar şi continuu, ceea ce se traducea prin trântirea invariabilă a unor mostre de gresie şi faianţă şi a câtorva saci de superglet la intrare, în scopuri publicitare. Fiecare mostră era însoţită de eticheta cu preţul, scris adesea de mână. Biroul ocupa de cele mai multe ori camera de la stradă sau se afla într‑o anexă nouă, ridicată în curte din noile materiale‑minune : rigips, ţiglă metalică, termopan. În unele curţi, noii proprietari dărâmaseră toate dependinţele, vechi poate de sute de ani, şi ridicaseră, lipite de calcanele caselor săseşti din vecinătate, construcţiile acelea care aminteau mai degrabă de biroul de pe şantier al unui inginer decât de un showroom."