Dealul Warthe

„Defularea a venit din adâncul viscerelor. A decurs indirect din activitatea prin care încercam să‑i păcălesc pe ai mei, dar mai ales pe mine, că sunt în stare să fac faţă situaţiei. În intervalul orar în care aveam cursuri mă plimbam prin pădure. Ştiam, pe verificate, că în aproximativ acelaşi interval taică‑meu avea cursuri, erau puţine şanse să mă întâlnesc cu el. Ca să exclud orice posibilitate, alegeam trasee pe care el nu umbla niciodată. Urcam pe Warthe, mergeam câteva sute de metri în paralel cu drumul de Poiană, apoi intram din nou în pădure. De aici, poteca urma o curbă de nivel, apoi mă scotea pe un fel de platou înierbat, care se termina într‑o prăpastie. Cincizeci de metri mai jos, o terasă tăiată în muntele de calcar constituia zona de manevră a unei macarale pe şenile care scotea bolovanii dislocaţi din munte şi‑i încărca în camioane cu roţi din alea mari, folosite în industria mineritului. Camioanele coborau din carieră pe un drum şerpuit, flancat de pădure şi se îndreptau apoi spre fabrica de var. Cariera mă fascina. Din marginea aflată în stânga platoului înierbat se putea coborî pe o potecă accidentată până la drumul pietruit, construit pentru camioane. De acolo, aceasta se continua pe sub dealul Stejerişului şi Piatra Corbului.
Odată m‑am apropiat mai mult decât ar fi fost cazul de ghereta paznicului şi, înainte să‑mi dau seama ce se întâmplă, am fost atacat de câini. Zărisem doar doi, leşinaţi în praful drumului. Fără niciun avertisment, de după curbă au ieşit alţi trei dulăi cât nişte viţei. [...]
Câinii au trecut pe lângă gheretă şi atunci s‑a hotărât şi paznicul să‑şi facă intrarea. [...]
— Ce cauţi, tinere ?
— Nimic, eram doar în trecere.
— Aici e proprietate privată, n‑ai voie să intri.
— Să ştiţi că n‑am intrat.
— Păi să nici nu încerci că s‑ar putea să avem probleme.
[...]
— Uite aici stau, domnule, am spus, fără să reuşesc să‑mi ascund cu totul tremurul de enervare din voce.
— Hai, cară‑te de aici!
Nu i‑am răspuns. Am strâns din maxilare şi l‑am privit în ochi. Câinii începuseră iar să mârâie.
— Cară‑te, am zis! s‑a făcut el spre mine, dar, ca să dea efect unui astfel de gest, ar fi trebuit să fie mai aproape.
Situaţia mă umplea de anxietate, dar şi de o satisfacţie întunecată. Simţeam că‑mi creşte un nod în gât. Ca o bilă pentru demolări, care atârnă deocamdată nemişcată de braţul macaralei. Doi dintre câini l‑au ocolit pe paznic şi s‑au apropiat nepermis de mult. Atunci am făcut un pas în faţă şi, ca să plusez, m‑am dat înspre el ca şi cum aş fi vrut să‑i dau un cap în gură, încercând în acelaşi timp să nu scap câinii din
vedere. Adrenalina preluase controlul.
— Ţine‑ţi câinii, în pula mea! Uite aici stau. Nu mă iei nici cu buldozerul!”