Strada Făgetului

„Am schimbat clubul, pentru că şandramaua lui Robi nu era afiliată la Federaţia Română de Culturism şi Fitness, singura prin care te puteai înscrie la concursuri. [...] După ce ne‑am întors la Braşov, a continuat să flirteze cu fata lui Ciocan, proprietarul sălii de culturism de la Făget, care venea uneori în locul bătrânului să se ocupe de sală. Acum o făcea la modul demonstrativ, râsetele lor zgomotoase umpleau sala, în timp ce Szili şi cu mine încercam să ne concentrăm la antrenament. După câteva săptămâni, Atti şi‑a băgat picioarele în Ciocan şi‑n fiica lui, oricum nu s‑ar fi combinat cu o româncă, asta contravenea principiilor lui de secui, şi s‑a întors la sala lui Robi.”

"Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!"