Autobiografie

„În primele şase luni am stat într‑o garsonieră de la etajul patru al unui bloc din Tineretului, de unde se vedea parcul. În zilele de weekend, dacă erai atent, în golul sonor dintre două coloane de maşini puteai auzi păsările. A fost o alegere proastă să stau în garsoniera aia, pentru că mi‑am dat seama încă din prima lună că banii din salariu nu o să‑mi ajungă şi pentru mâncare.”

„Am citit atâtea cărţi degeaba. Chiar nimic să nu se fi lipit de mine ? Nimic din toată voinţa de a răzbi a speciei ? Din toată omenia asta atât de prezentă şi atât de abstractă, cu care ne place să ne mândrim? Doar o pojghiţă de moralitate la care aderasem cândva simbolic ? Empatia, pe care mi‑am propus de atâtea ori să o exersez, dovedindu‑mă a fi în schimb prea slab şi ignorant şi inconsecvent?
Mersesem pe lângă Dâmboviţa până la Ciurel şi urcasem pe dig. Stăteam în capătul lui, lângă stăvilar, obosit după atâta mers. Mă uitam la lac şi la blocurile din Crângaşi, cu gânduri naive despre empatie şi iubirea de oameni, dar simţindu‑mă, în sfârşit, mai aproape de liman. Mai plin de compasiune faţă de mine însumi decât ar fi putut fi Andreea Marin, dar mai aproape de liman.
O viaţă care să nu se axeze neapărat pe evenimente exterioare, departe de hăituirea cu orice preţ a stimulilor. O viaţă mai plictisitoare decât a lui Atti, trăită mai aproape de sufletul meu. Asta mi‑am dorit atunci pentru anul nou. Zăpada scânteia pulverizată de viscol în mii de direcţii deasupra lacului îngheţat. Treceam pe dig, învolburat de cristale tăioase de gheaţă, o siluetă întunecată şi cocârjată, îndreptându‑se cu paşi mari spre casă.”

„Barul era mişto, dar nu reuşeam să mă bucur de atmosfera somnoroasă, de sfârşit de an, cu puţini clienţi. Comunicarea era proastă şi, în afară de a bea, nimeni nu părea să facă nimic pentru a îmbunătăţi lucrurile. Stăteam ca pe ace, aşteptând să fiu tras la răspundere. Eram doar trei, Levi, Peti şi cu mine. În anul acela, Greg nu reuşise să vină acasă, iar Atti evita să se întâlnească cu mine, aşa cum am aflat mai
târziu, când alcoolul a mai dezlegat limbile. Informaţia a avut darul de a‑mi mai atenua sentimentul de neadecvare. Dacă tot eram nevoit să mă prefac că suntem în continuare prieteni, atunci să o fac la modul cât mai profi. Am încercat încă o dată să le demonstrez că Bucureştiul nu e aşa de naşpa cum pare, că centrul e mişto, că se întâmplă tot timpul o grămadă de chestii. Peti şi‑a aprins o nouă ţigară şi i‑am făcut semn să‑mi dea şi mie una.
[...]
M‑am lansat într ‑o explicaţie jenantă şi poticnită despre lipsa conectării şi a intereselor comune, lipsa sentimentului de apartenenţă. Mă simţisem aiurea toată ziua şi acum încercam să mă justific în faţa unor oameni cărora nu le picase deloc bine că‑i lăsasem de izbelişte. Şi atunci l‑am văzut pe Atti coborând treptele.
— Ups, a zis Peti, băgându‑şi capul între umeri ca ţestoasa.
— Parcă ziceaţi că nu vine.
Levi a dat din umeri şi s‑a ridicat radios, gata să‑şi întâmpine prietenul. Atti a dat noroc cu amândoi, apoi s‑a întors către mine şi mâna lui a şters mâna mea întinsă, fără să o strângă. Nu m‑a privit în ochi.”

„În 1963 aveam aproape cinci ani, „vârstă la care eşti deja tot ce ai putea să fii”, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi‑l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineaţa răcoroasă de septembrie când mama m‑a dus pentru prima oară la grădiniţă. Kindergarten era tot pe Strada Lungă, într‑o clădire veche, săsească – cum altfel? –, având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică şi o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriş. Dar nu din cel mărunt, cum era pe aleile de sub Tâmpa ori pe Drumul Poienii, ca să nu aluneci la coborâre pe zăpadă sau zloată, ci un grohotiş cu pietre mari, cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite.Spărturile acelea semănau cu cremenea; dacă le loveai între ele, ţâşneau scântei, iar dacă alergai și luai o trântă…,vai de genunchii tăi! Cum nici înainte nu dusesem lipsă de
căzături, știam la ce să mă aștept. Bunica le numea „semne de bună purtare”, iar felul băieţesc de a fi era una dintre laturile personalităţii mele ce se cerea disciplinată.”

„M‑am născut pe Strada Lungă, chiar într‑o casă de acolo, nu la spital, cu ajutorul unei moaşe săsoaice în loc de doctor. Însă nu doar de asta Braşovul a fost şi a rămas oraşul sufletului meu, oriunde m‑ar fi dus valurile vieţii. Când m‑am întors în sfârşit acasă, am decis să scriu despre „oraşul de la poalele Tâmpei” şi despre oamenii pe care i‑am iubit în anii copilăriei.
[...]
Şi aşa, când natura a decis că venise momentul intrării mele în scena vieţii, evenimentul s‑a petrecut într‑un apartament de două camere, plus dependinţe, de la etajul unei case de pe Strada Lungă. Acolo am venit pe lume, într‑o seară de 6 noiembrie, când căzuse deja prima zăpadă. Naşterea s‑a dovedit grea şi, după ore de travaliu, mama şi‑a uitat spaimele închipuite în faţa unora reale şi a cerut să fie dusă la spital. Tata a alergat la telefonul unor vecini, să cheme o ambulanţă, însă pe atunci salvările veneau când veneau şi eu am ajuns înaintea maşinii cu cruce roşie ce mergea cu patruzeci pe oră, în sunete de sirenă. M‑am născut după moda altui secol, cu o moaşă săsoaică, ținându‑i locul chirurgului obstetrician, şi cu cordonul omblical înfăşurat în jurul gâtului. Moaşa m‑a eliberat din strânsoarea ce mă sufocase aproape, apoi m‑a luat în braţe, încercând să îmi sufle viaţă în plămâni.”

„Într‑una din zile, Fräulein Klara ne‑a încolonat şi ne‑a dus la Foişor, pentru o lecţie în mijlocul naturii. Grupa noastră s‑a oprit lângă troiţa umbrită de cei trei pini crescuţi din acelaşi trunchi. Astăzi, nu ştiu de ce, au rămas doar doi, în rest totul e la fel ca în vremea copilăriei mele, chiar şi pădurea de lângă Cimitirul Eroilor, care a scăpat netăiată, până şi nucii de cealaltă parte a drumului ce ocolește Palatul Pionierilor. Am cules conuri de pin, copiii ceilalţi s‑au alergat pe pajişte, au jucat „hoţii şi vardiştii”, apoi „ţările”, „flori, fete sau băieţi”, eu am mai cules nişte conuri, ca să‑mi fac de lucru, apoi educatoarea a decis să scoatem cutiuţele cu mâncare. 
Băieţei şi fetiţe s‑au adunat laolaltă, şi‑au pus hăinuţele pe iarbă, după care s‑au aşezat şi ei, aşa cum li se spusese. Am făcut la fel, mi‑am dat jos vesta şi am împăturit‑o cu partea dinspre căptuşeală în afară, ca să nu se murdărească, cum învăţasem de la mama. Doar că mi‑am ales un loc ceva mai încolo de restul grupei.”

„Când n‑o supărau prea tare picioarele, bunica mă lua la o plimbare în Parc sau în Piaţa Sfatului, unde iarna se ţinea Orăşelul Copiilor. La întoarcere mergeam pe Strada Lungă, eu cu paşii mei mărunţi, ea cu ai ei, înceţi şi poticniţi. După ce lăsam în urmă staţia de troleibuze şi mai aveam puţin până acasă, îmi trăgeam uşurel mâna dintr‑a bunicii, mă strecuram pe lângă trecătorii ajunși în dreptul nostru şi mă ascundeam într‑o curte. În câteva clipe bunica băga de seama schimbarea: nu mai eram lângă ea. Se oprea, se uita în jur, tot mai neliniştită, dar nu mă vedea nicăieri, de parcă mă topisem în văzduh. Mă striga, uitându‑se cu spaimă când la albia plină de maşini dintre trotuare, când la cei care treceau pe lângă ea – o bunică disperată ce îşi pierduse nepoata ziua în amiaza mare –, unii privind‑o cu milă, alţii cu indiferenţă.
Pe câţiva îi oprea, întrebându‑i „n‑aţi văzut o băiată, aşa şi aşa?”, ei ridicau din umeri, iar unii o sfătuiau să se plângă miliţianului ce dirija circulaţia în intersecţia cu Strada de Mijloc. Bunica n‑avea încredere în slujbaşii autorităţilor, iar singura uniformă pe care o respecta era cea militară – poate fiindcă bunicul se întorsese din Marele Război cu grad de căpitan, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” şi, mai ales, în viaţă. Până la urmă se resemna să ajungă acasă fără mine. Intra în curte, urca scara cu paşi grei, mergea de‑a lungul balconului sprijinindu‑se de balustradă. În faţa uşii se oprea să îşi tragă sufletul, să‑şi adune curajul, apoi apăsa butonul soneriei. Mama ieşea îndată şi îngrijorarea de pe chipul bătrânei trecea pe al fetei sale, ca o pată de cerneală întinzându‑se peste apele sufletului.
— Am pierdut băiata! gâfâia bunica, descriind catastrofa în cuvinte grăitoare.
Acela era momentul în care mă iveam din spatele ei, unde stătusem ascunsă, fiindcă odată intrată în curte nu se mai uita în urmă. Săream într‑un picior şi băteam din palme, încântată. O păcălisem!”

„Turcu’ nu voia să ajungă nici la închisoare, nici la Canal, însă se descurca tot mai anevoie. Când s‑a întâlnit cu tata, din întâmplare, a fost pe una dintre aleile Parcului Central, unde Selim mătura frunzele uscate. Tata părea tare bucuros de revederea cu acest om pe care îl numea „frate” şi i‑a găsit un serviciu de portar la intreprinderea unde lucra. Câteva zile mai târziu, Turcu’ bătea la uşa noastră şi îmi aducea prima portocală.”

„Toate procesiunile importante treceau pe Strada Lungă, însă preferata mea era cea a Junilor ce coborau o dată pe an din Şchei, în haine de sărbătoare, călare pe aprigii lor bidivii, aduşi de prin satele dimprejur ori din herghelia de la Sâmbăta. Caii erau negri, albi, roibi, suri, bălţaţi, din rase de care aveam să aud mai târziu: lipiţan, huţul, trăpaş românesc şi chiar câte un pur sânge arab sau englez – poate nu chiar atât de pur… Alaiul Junilor se scurgea spre Bartolomeu o dată pe an, însă era de‑ajuns atât ca să îl revăd în minte când voiam, în oricare dintre cele trei sute șaizeci și patru de zile rămase.”

„După‑amiaza, când plecam la plimbare cu unul dintre părinţi – de obicei cu mama –, îmi luam noii prieteni cu mine. Mergeam toţi şase pe Strada Lungă, eu cu mama de mână, poneii tropotind în spatele nostru cu Ariel în ariergardă, veghindu‑i din văzduh, uneori de la câţiva metri înălţime, alteori coborând atât de jos, încât mă temeam să nu atingă pălăriile sau capetele trecătorilor. Când ajungeam în dreptul Casei Armatei, ne aşezam pe una dintre băncile din jurul fântânii, un bazin circular în mijlocul căruia tronau statuile a trei cai, cu bustul şi picioarele din faţă într‑un salt încremenit, ce nu izbutea să‑i smulgă din piatră. Deasupra lor erau trei sirene ţinându‑se de mâini, spate în spate, de parcă ar fi ieşit din acelaşi bloc de granit. Jeturi de apă ţâşneau din nişte guri de lei, altele se revărsau din vârful havuzului peste cai, peste creştetele sirenelor. Una privea către Tâmpa, alta spre Dealul Cetăţii şi a treia spre Şirul Livezii, de unde începea Drumul Poienii.”

„După ce beau apă, căluţii treceau strada pe la locurile marcate şi, ajunşi în Parcul Central, rămâneau să pască în insula verde din inima oraşului – înconjurată de Palatul Telefoanelor, de hotelurile Aro Palace şi Carpaţi, de Rectorat şi, pe cealaltă parte, de Sfatul Popular, de Palatul Poștei, de vilele de pe strada Nicolae Iorga şi de biserica Buna Vestire.”

„Ai mei îşi făcea cumpărăturile pe Republicii, un Lipscani al Braşovului, unde maşinile n‑aveau ce să caute. Strada era toată a oamenilor ce umpleau albia pietruită dintre cele două şiruri de clădiri, fiecare cu magazine la parter‚ unde vânzătoarele te priveau la fel de nemişcate ca nişte manechine, fără să te întrebe ce dorești. Unii se opreau în faţa vreunei vitrine, alţii intrau să se uite la ce era înăuntru – transilvănenii fiind campioni la „cumpăratul cu privirea” –, însă câţiva chiar erau hotărâţi să plece cu ceva în sacoşă. Mama n‑avea prea mulţi bani, fiecare leu fiind socotit şi pus deoparte pentru o cheltuială anume. Luam numai lucruri de care era neapărată nevoie, dacă le găseam la un preţ convenabil. La fel ca toţi braşovenii prin anii ’60, trebuia să fim chibzuiţi.”

„După popasul de la havuz, urcam pe strada Mureșenilor – pe atunci 7 Noiembrie –, apoi traversam Piaţa 23 August sau, cum îi spuneau dintotdeauna braşovenii, Piaţa Sfatului. În vremea copilăriei mele, era umbrită de salcâmi care, la sfârşitul lui mai, te ameţeau cu parfumul lor. Prin deceniul opt, bătrânii arbori aveau să fie tăiaţi, aşa cum fuseseră alungaţi porumbeii fiindcă îndrăzneau să se găinăţeze pe faţadele renovate.”

„N‑am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiau ce‑mi place – îngheţată cu ciocolată, vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră, iarna – şi îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modaromul.”

„Privită de pe Tâmpa, strada însăși arăta ca o gară cu sute de peroane. Și lângă fiecare erau trase trenuri care nu plecau nicăieri. Exista însă o diferenţă între gările din anii ʼ60 – cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară, cu mucuri de ţigară aruncate pe jos – și curţile săseşti. Ultimele erau pline de flori. Iar dacă s‑ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr‑o parte şi din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de‑a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina‑nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându‑se pe ziduri ca o iederă sălbăticită.”

„Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul‑magazin ce fusese odinioară al tatălui său.[...]Bijuteria îşi păstrase vechea firmă, Siracuza, însă din proprietar, Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, şase zile pe săptămână, iar câteodată şi duminica, lucra verighete late, inele‑ghiuluri, brăţări şi lanţuri împletite în opturi ca modelele croşetate pe puloverele muncitoreşti. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să îşi folosească imaginaţia, aşa cum n‑avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone… Un aurar care în loc de Inelul Nibelungilor meştereşte verighete de prost gust nu îşi poate vedea viitorul decât în culori sumbre.”

„Lehmann‑fiul ne‑a povestit cum, la parterul clădirii în stil baroc şi Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea. În 1923, în jurul ceștilor cu caimacul de‑un deget și al ibricelor de aramă, sub vălătucii fumului de țigară, acolo s‑a ţinut prima adunare literară a scriitorilor din urbe. În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine şi bomboane de la Dezrobirea, cândva faimoasa fabrică de ciocolată Hess.”

„Tata şi‑a luat patru zile de concediu ca să‑mi pregătească pachețelul cu mâncare, să mă trimită la şcoală și să mă aştepte când veneam acasă, dar într‑a cincea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis‑de‑dimineaţă, am pornit împreună spre serviciul lui. Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă.De la ultima staţie am luat‑o pe jos pe Şoseaua Feldioarei.
Nu ştiu de ce se numea aşa; era o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul aflat dincolo de calea ferată, răspunzând chemării sirenelor. Tata îşi potrivise paşii după ai mei, mai mărunți, și așa ne‑am topit în coloana scurgându‑se spre una dintre porți, apoi către clădirile administrației. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj, până la care am suit pe scări. Lift nu era – păcat, încă nu intrasem într‑unul şi aș fi fost curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri.”

„Selim Kaan locuia pe strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau în umbra Tâmpei. Maşina a oprit în fața uneia cu parter înalt și etaj, iar tata şi consilierul s‑au dat jos, lăsându‑se înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie sau aşa mi s‑a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră.”

„În centrul vechi erau destui câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dolca. Printre strămoşii ei se număraseră un lup, un dog danez şi un doberman, fiindcă avea câte ceva din fiecare. Dolca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rasediferite, iar ce ieşise sfida orice pedigri. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu sânge diluat de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M‑am oferit să‑i adopt, apoi i‑am pus într‑o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr‑odată, şi spre nepăsarea căţelei, care rămăsese cu alți şapte. Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine chibzuit, pas cu pas. Am dus căţeii într‑o casă în construcţie, lăsată abandonată din cine ştie ce motive.
Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le‑am făcut culcuş căţeilor fraţi într‑una din camere, i‑am hrănit şi i‑am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi‑aşa a început totul. De două ori pe zi, suiam la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă jucam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându‑mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama a intrat la bănuieli: iarăși se întâmpla ceva! Prea eram plecată mult timp de‑acasă și mă întorceam plină de pământ şi frunze, de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica.”

„Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!”

„Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam.”

„Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”

„Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardaripuneau deoparte cent peste cent, până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria „necâştigător” sau „mai trage o dată”, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Clubul Filatelic, ce se ţinea duminicile în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi‑i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…”

„Și mai era Omi, ghereta din spatele Muzeului de Istorie, în Centru, acolo unde se bea Timișoreana și Săniuța pe bordură, și se fuma iarbă la adăpostul parcului prost luminat. Muzică nu prea era, Omi fiind mai degrabă locul unde, unde te încălzeai un pic înainte să iei drumul unei alte crâșme din oraș, către alt bar, fie că era Tare, Metal Box, Inca, Small, Intro, Grizzly, Cargo, Taine sau Sakura.
Acolo și-a pierdut Costin talismanul.”