Strada Sfântul Ioan

„Pe-atunci pentru mine casele aveau faţă. Faţă de om, vreau să zic. Aşa le şi desenam: totdeauna cu două ferestre, care erau ochii, iar la mijloc, jos, o poartă boltită, care era gura, bosumflată. În ochi le puneam uneori şi ghivece cu flori roşii. Niciodată florile nu aveau altă culoare: lumea mea era simplă şi se repeta fără să mă plictisească. Cineva mi-a spus mai târziu că asta e chiar definiţia Paradisului.
Desigur, când mă plimbam pe străzile vechi ale oraşului în care mă născusem, casele mi se arătau în mai multe feluri, însă tot chip de om aveau. Îmi amintesc de una mare, cu vreo opt ochi, dintre care unul spart şi bandajat, dar, pentru că tot îi rămâneau şapte întregi, n-o socoteam chioară, spre deosebire de alta, un pirat autentic, cu un singur ochi, celălalt fiind total acoperit de iederă. Cât despre hotelul Aro, care stătea cu spatele la noi, era acoperit de ochi de sus până jos. Nas nu aveau casele din copilăria mea şi asta le dădea un aer cât se poate de cuviincios.
Casa noastră se născuse în acelaşi oraş cu mine. Locuiam împreună pe Strada Vladimir Maiakovski, un nume pe care nimeni nu ştia să-l scrie corect. Unii îl scriau cu doi chi, alţii cu chi şi k, mulţi puneau la urmă y. Doar pentru cei mai bătrâni, numele Maiakovski se scria foarte simplu, Sfântu Ioan, şi astfel, deşi n-ai fi zis că se poate, casa noastră cu pivniţă şi pod îşi schimbase de două ori în viaţă adresa: o dată prin 1950, când se mutase de pe Sfântu Ioan pe Maiakovski, a doua oară în 1990, când revenise de pe Maiakovski pe Sfântu Ioan. Cu ochii nu stătea tocmai grozav, avea unul în plus sau în minus, depinde cum voiai s-o iei: doi la parter, cam înghesuiţi, şi trei la etaj. Dacă te uitai bine, acoperişul cu ţigle avea şi el doi ochişori bulbucaţi, dintre care numai unul se lumina seara, în mod misterios. Gura îi era subţire şi dreaptă, exact cât să poată înghiţi, la nevoie, în burta ei, o maşină. Însă asta se întâmpla rar, când veneau musafiri din alt oraş, de-obicei se-ndopa doar cu oameni, patru familii şi noi, cei patru copii ai casei.”

„Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam.”

„Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”

„— Ne dărâmă!
Auzise ea cum cei mari se plângeau că „ne dărâmă” şi că Strada Maiakovski, fostă Sfântu Ioan, dispare în vecii vecilor. Chiar aşa? Şi nu se îmbolnăvea nimeni de ciumă? [...] Vărul meu, care, conform tradiţiei din familie era la şcoala germană, în clasa a doua, venise acasă cu un cuvânt nou şi greu: Weltuntergang. Am vorbit o seară întreagă despre sfârşitul lumii, fiindcă asta însemna cuvântul. Casa noastră era acum ameninţată de un Weltuntergang. Nu ştiam ce să spun.
— Asta înseamnă că ne cam mută, a spus, în schimb, Dina, muşcându-şi buza de sus, cu o seriozitate care m-a îngheţat.
— Unde?
— Cică undeva, la blocuri.
— Da rămânem împreună toţi patru?
— Nu, fiecare familie primeşte un apartament în alt bloc, poate şi pe altă stradă sau în alt cartier.
[...]
Înainte să ne vindecăm, demolările se porniseră deja cu mare viteză pe Strada Maiakovski. Praful şi gălăgia intrau în curte şi în camere, pe ferestre. Se lucra repede, deşi cam dezorganizat, constata mama, iar muncitorii nu arătau deloc ca bandiţii pe care ni-i închipuiserăm noi. Erau tăcuţi, aveau braţe solide, ca Nenea Partenie, şi fumau atunci când se odihneau. Cel mai ciudat era când mâncau de prânz: îşi puneau bucatele aduse de-acasă pe jos, pe trotuar, pe un ziar, şi se aşezau şi ei alături, fără să se uite în jur, concentraţi la ce mănâncă. Mâncau la fel cum lucrau, dacă mă gândesc bine. Nu s-a folosit explozibil, Dina se înşelase, nu era nimic aruncat în aer, nu se auzeau decât strigătele oamenilor şi loviturile de târnăcop.
Eram în convalescenţă, tot în patul bunicii, care terminase de citit o scrisoare şi-şi ştergea nasul cu batista scoasă din mâneca rochiei, când m-au lăsat să mă scol sau mai degrabă, de emoţie, n-au văzut c-am făcut-o, şi am putut să văd prăbuşirea casei domnului Hahner. Cactuşii lunguleţi, înfloriţi, dispăruseră. Casei i se scoseseră ochii şi arăta înspăimântător fără ei. Jos, lam văzut şi pe Nenea Partenie, căpcăunul mustăcios, uitându-se de la distanţă cum sunt dărâmate zidurile atelierului de vulcanizare. Strângea pumnii ca atunci când ne arăta muşchii lui de fier.
[...]
Casa noastră, împreună cu toate de pe partea numerelor cu soţ, a rămas în picioare, dar a continuat să transpire încă mulţi ani, iar de pe partea cealaltă au dispărut vreo opt numere fără soţ. Deocamdată acolo era un mare loc gol şi nu ştiam cu ce avea să fie umplut. Pentru prima dată casa noastră vedea cu ochii ei parcul oraşului. Ne-am vindecat de pojar. La o săptămână am intrat cu toţii în vacanţa de vară.”