Copilărie

"Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!"

"Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam."

"Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”

"Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardaripuneau deoparte cent peste cent, până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria „necâştigător” sau „mai trage o dată”, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Clubul Filatelic, ce se ţinea duminicile în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi‑i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…"