Pisica de la ora cinci

"N‑am cerut niciodată nimic când mergeam în oraş cu ai mei. Ştiau ce‑mi place – îngheţată cu ciocolată, vara sau gogoşi presărate cu zahăr pudră, iarna – şi îmi cumpărau de câte ori puteau. Când terminam lista cu necesităţi, mama lua clătite cu brânză dulce de la o dugheană de lângă restaurantul Postăvarul. Le mâncam pe o bancă din faţa Villei Kertsch – demolată în 1970, ca pe locul ei să se ridice Modaromul."

"Lehmann‑fiul ne‑a povestit cum, la parterul clădirii în stil baroc şi Art Nouveau, se aflase în vremurile bune o faimoasă cafenea. În 1923, în jurul ceștilor cu caimacul de‑un deget și al ibricelor de aramă, sub vălătucii fumului de țigară, acolo s‑a ţinut prima adunare literară a scriitorilor din urbe. În anii copilăriei mele, hotelul se numea Postăvarul, iar cafeneaua devenise o cofetărie unde se vindeau savarine şi bomboane de la Dezrobirea, cândva faimoasa fabrică de ciocolată Hess."

"Selim Kaan locuia pe strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau în umbra Tâmpei. Maşina a oprit în fața uneia cu parter înalt și etaj, iar tata şi consilierul s‑au dat jos, lăsându‑se înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie sau aşa mi s‑a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră."

"Cum se făceau averile în America? Viitorii miliardaripuneau deoparte cent peste cent, până când moşteneau o mătuşă bogată ori câştigau la loterie. Şi eu luam lozuri – nu din cele pe care scria „necâştigător” sau „mai trage o dată”, ci plicuri filatelice cu premii. Câştigai sau nu, rămâneai cu timbrele, iar dacă erau dubluri puteai face schimb la Clubul Filatelic, ce se ţinea duminicile în Palatul Poştei. Un plic cu timbre costa trei lei, pe care tata mi‑i dădea o dată pe lună; pasiunea de colecţionar cu cheltuială se ţine…"

"Privită de pe Tâmpa, strada însăși arăta ca o gară cu sute de peroane. Și lângă fiecare erau trase trenuri care nu plecau nicăieri. Exista însă o diferenţă între gările din anii ʼ60 – cu zugrăveala scorojită şi scaune răpciugoase, cu coşuri de gunoi ce dădeau pe dinafară, cu mucuri de ţigară aruncate pe jos – și curţile săseşti. Ultimele erau pline de flori. Iar dacă s‑ar fi ţinut un concurs de frumuseţe, cea de lângă grădiniţa germană, care avea la parter o papetărie, merita să câştige marele premiu. Mijlocul curţii era o alee podită cu pietre de râu, iar dintr‑o parte şi din alta se revărsau talazuri de tulpini. Pretutindeni vedeai flori: în straturile de pământ, în ghivecele atârnate de pereţi, în jardinierele de sub ferestre, în vasele de lemn, plastic sau fontă aşezate lângă praguri. Poteca se tot îngusta, până ce păşeai de‑a dreptul printre lujere înalte, îngreunate de povara corolelor, iar la uşa ultimului apartament, al familiei Lehmann, se înghesuiau o puzderie de muşcate, garofiţe, bujori, regina‑nopţii şi mai ales zorele albe, roz, mov, căţărându‑se pe ziduri ca o iederă sălbăticită."

"Elad Lehmann lucra la bijuteria Siracuza de lângă hotelul Coroana de pe strada Republicii, atelierul‑magazin ce fusese odinioară al tatălui său.[...]Bijuteria îşi păstrase vechea firmă, Siracuza, însă din proprietar, Elad ajunsese simplu angajat. În cele opt ore ale programului, şase zile pe săptămână, iar câteodată şi duminica, lucra verighete late, inele‑ghiuluri, brăţări şi lanţuri împletite în opturi ca modelele croşetate pe puloverele muncitoreşti. Nu i se îngăduia să iasă din tipare ori să îşi folosească imaginaţia, aşa cum n‑avea voie să facă crucifixe sau medalioane cu madone… Un aurar care în loc de Inelul Nibelungilor meştereşte verighete de prost gust nu îşi poate vedea viitorul decât în culori sumbre."

"Tata şi‑a luat patru zile de concediu ca să‑mi pregătească pachețelul cu mâncare, să mă trimită la şcoală și să mă aştepte când veneam acasă, dar într‑a cincea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis‑de‑dimineaţă, am pornit împreună spre serviciul lui. Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă.De la ultima staţie am luat‑o pe jos pe Şoseaua Feldioarei.
Nu ştiu de ce se numea aşa; era o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul aflat dincolo de calea ferată, răspunzând chemării sirenelor. Tata îşi potrivise paşii după ai mei, mai mărunți, și așa ne‑am topit în coloana scurgându‑se spre una dintre porți, apoi către clădirile administrației. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj, până la care am suit pe scări. Lift nu era – păcat, încă nu intrasem într‑unul şi aș fi fost curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri."

"În centrul vechi erau destui câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dolca. Printre strămoşii ei se număraseră un lup, un dog danez şi un doberman, fiindcă avea câte ceva din fiecare. Dolca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rasediferite, iar ce ieşise sfida orice pedigri. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu sânge diluat de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M‑am oferit să‑i adopt, apoi i‑am pus într‑o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr‑odată, şi spre nepăsarea căţelei, care rămăsese cu alți şapte. Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine chibzuit, pas cu pas. Am dus căţeii într‑o casă în construcţie, lăsată abandonată din cine ştie ce motive.
Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le‑am făcut culcuş căţeilor fraţi într‑una din camere, i‑am hrănit şi i‑am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi‑aşa a început totul. De două ori pe zi, suiam la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă jucam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându‑mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama a intrat la bănuieli: iarăși se întâmpla ceva! Prea eram plecată mult timp de‑acasă și mă întorceam plină de pământ şi frunze, de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica."

"Eram în Braşovul anilor ʼ60, iar înaintea mea vedeam numai patru dulăi de rasă incertă, murdari şi jigăriţi. Însă toţi erau mari şi, după privirile aruncate spre Piki, apoi între ei, păreau să îşi spună unul altuia „uite un sandvici, îl împărţim?”. Pechinezul doamnei Veronica nu le‑ar fi ajuns nici pe‑o măsea, la cât păreau de înfometaţi. 
[...] 
Cu inconştienţa‑i obişnuită, lătrând ca apucatul, pechinezul a dat să se năpustească la dulăul cel mai apropiat, unul cu urechea ruptă şi care părea şeful haitei. Am fost însă mai iute. L‑am tras înapoi pe Piki, l‑am săltat de ham, apoi l‑am băgat sub haină, înăbuşindu‑i hămăiturile furibunde. Dulăii n‑au apucat să vadă vreun vârf de coadă, nici să se întrebe de ce hanoracul meu lătra. În clipa următoare mă răsucisem pe călcâie, silindu‑mă să pun un picior după altul fără grabă, deşi tot ce voiam era să o iau la fugă. Abia când am ajuns în pasajul spre strada Făgetului am cutezat o privire peste umăr: câinii nu se mişcaseră, stăteau acolo, păzind intersecţia.
[...]
Eu nici măcar n‑am fugit, am luat‑o cu paşi mici, dar iuţi, întâi pe trepte, apoi în sus pe strada Făgetului, tot aşteptându‑mă să aud din urmă scrâşnete de gheare şi mârâituri. Nu ne urmăreau decât umbrele înserării şi am pus jos căţelul, care a luat‑o vesel înainte, trăgând de lesă. Ajunsese într‑un teritoriu nou, ce se cerea explorat şi, mai ales, marcat în felul obişnuit. Strada Făgetului urcă dealul cu acelaşi nume, merge o bucată de drum paralel cu Strada Lungă,apoi coboară din nou, întâlnindu‑se cu strada Crişan, care avea să mă ducă unde voiam, aşa cum orice firicel de apă din jungla braziliană se varsă în marele fluviu Amazon. Râul meu de asfalt mă scotea cu vreo treizeci de case mai jos de a noastră. Un ocol de‑o oră, dacă nu mai mult, cu Piki care se oprea la toţi pomii – şi erau destui!"

"Pentru cei de pe Vladimir Maiakovski, fostă Sfântul Ioan, 1961 fusese la fel ca anul 1000 pentru Europa Medievală. Nu sfârşitul lumii, ci al uneia dintre străzile din Braşovul vechi, pusă pe lista neagră. Nimeni nu rostea cuvântul demolare, nici măcar în şoaptă, aşa cum nu vorbeşti de funie în casa spânzuratului sau de moarte la căpătâiul unuia gata să îşi dea duhul. Însă o negură ameninţătoare se lăsa tot mai greu peste clădirile condamnate, aşternându‑şi cenuşa în inimile oamenilor. Şi, la fel ca strămoşii lor romani, locatarii de pe strada Sfântul Ioan n‑aveau cum să îşi schimbe soarta. Unii îşi îngrămădiseră lucrurile de trebuinţă în valize de carton, pregătiţi să lase restul în urmă: amintirea unor vremuri mai fericite, icoane pe lemn sau sticlă, tablouri de nuntă ale bunicilor şi mobile masive, din lemn sculptat. Ultimele nu încăpeau în apartamente de bloc ori în cămine de nefamilişti – partidul avea grijă de toţi, nu? Şi toţi aşteptau cu sabia lui Damocles deasupra capului ordinul de evacuare, apoi artificierii, buldozerele şi muncitorii cu târnăcoape care să prefacă strada într‑un morman de moloz. Până la urmă „dracul n‑a fost chiar atât de negru”, ar fi spus bunica. Excavatoarele au muşcat numai dintr‑un sfert de stradă, iar
partea numerelor cu soţ, unde locuiau şi părinţii lui Ică, a scăpat nevătămată. Însă pe cealaltă parte destule case au fost răzuite ca să facă loc hotelului la care ne uitam."

"Femeia mi‑a pus sifonul în plasă, cu grijă, ca pe o bombă cu explozie întârziată. Nu s‑a întâmplat însă nimic şi – uşurată, dezamăgită? – am pornit alături de Ică pe strada Maiakovski. În 1990 avea să îşi recapete vechiul nume, Sfântul Ioan, de parcă îmbrăca o haină veche care i se potrivea mai bine decât cea nouă – oricum braşovenii îi ziseseră mereu cum auziseră de la taţii şi bunicii lor.
Pe Strada Lungă, unde locuiam cu ai mei, în spatele fiecărei case începea o curte cu clădiri joase, înşirate de o parte şi de alta a unei alei pietruite; urma o portiţă din lemn, apoi încă o curte, mai mică, iar câteodată o a treia din care muşchiul verde al unei grădini se căţăra pe dealul Făgetului. 
Cele mai multe case de pe Sfântul Ioan aveau faţadele trase la indigo: mansarde cu ochiuri de geam abia mijite sub un acoperiş cu solzii ţiglelor înnegriţi de ploi, trei ferestre la etaj – cu eternele muşcate revărsându‑se din jardiniere – şi două la parter, umăr la umăr cu poarta.Cum am intrat în hol, tanti Iolanda a sărit să‑mi ia plasa din mână, murmurând un „fetele nu se pun la treabă”. Vărul meu, care cărase patru sifoane tot drumul, a primit privirea „lasă, vorbim noi mai târziu!”