Strada Castelului

„Selim Kaan locuia pe strada Castelului, unde erau multe case frumoase, dar cu subsoluri pline de igrasie, cu ziduri ce transpirau în umbra Tâmpei. Maşina a oprit în fața uneia cu parter înalt și etaj, iar tata şi consilierul s‑au dat jos, lăsându‑se înghiţiţi de poartă ca de gura unei peşteri unde dormea un balaur; au rămas acolo o veşnicie sau aşa mi s‑a părut, deşi nu trecuse decât o jumătate de oră.”

„La una din porţile mari, din lemn, de pe Strada Castelului, cum îi spuneam pe numele vechi, deşi atunci se numea Pavlov, aveam un prieten: un câine-lup sau, în orice caz, o corcitură de ceva cu câine-lup. După ce ne-am contrazis o zi întreagă în legătură cu numele cel mai potrivit, am convenit să-l botezăm Mitică sau Miticuţu (adică Miti-cuţu). Numele nu i se potrivea, pentru că numele era prea mic pentru un câine aşa de mare, dar ne plăcea. Se lăsa hrănit de stăpânii casei, totuşi refuza să intre în curte, să i se pună lesă sau să fie în orice fel supus şi prizonier al cuiva. Iarna îl găseam tot afară, oricât de frig ar fi fost. Îi puneam un carton şi o pătură veche, lângă poartă, pe astea le accepta. Îi dădeam parizer. Vara, toată lumea îi turna apă rece în castron. Cel mai liber câine pe care l-am văzut vreodată, şi foarte inteligent. Ştia să evite pericolele. Când i se dădea de mâncare nu se repezea, ca toţi ceilalţi, înghiţind pe nemestecate, o lăsa mult timp lângă el, de parcă nu i-ar fi păsat, apoi o cerceta temeinic înainte s-o mestece încet şi cu grijă, aşa cum, de altminteri, eram învăţaţi şi noi să facem, aproape la fiecare masă luată cu tata-mare. Pe vremea aia mulţi oameni otrăveau câinii, unii doar pentru că îi deranja lătratul. Miticuţu nu lătra, dar dacă era supărat mârâia şi-şi arăta colţii. Avea un fel foarte graţios şi degajat de a-şi încrucişa labele din faţă, ca un om care stă picior peste picior. Nu ştiam câţi ani are, mie mi se părea cam bolnav, că avea tot felul de răni pe labe. Am încercat să-l dau cu apă oxigenată, din aia care sfârâia albă pe rană, dar, spre deosebire de noi care eram atât de obişnuiţi, că nici nu ne mai ustura, a făcut urât de tot, şi-a arătat colţii. Ce te mira la el, fată de alţi câini, era o mare tristeţe. Parcă era un om melancolic. Parcă trăise ceva foarte rău şi ţinea minte. Parcă nu mai voia nimic de la lumea asta. Nu dădea din coadă, ca orice câine. Nu-l puteam înveseli, deşi ne jucam cu el şi-i râdeam, ca să-l obişnuim şi pe el să râdă, cum fac părinţii cu bebeluşii. De câte ori treceam pe-acolo ca să urcăm pe Tâmpa (telecabina nu exista), aveam grijă să-i aducem ceva de mâncare, şi uneori Miticuţu venea cu noi.”