Calea Feldioarei

„Băieţii mi‑au zis că faza nu merită dramatizată, iar Atti m‑a etichetat drept nebun după pizdă.
— Doar după pizde virtuale.
— O să te duc eu la una adevărată, am descoperit‑o recent pe Calea Feldioarei, a spus el cu vocea unui descoperitor de talente. E superînaltă, un metru optzeci, jur, numai bună pentru tine.
Gesticula întors spre mine, iar degetele lui împreunate vorbeau business, promiteau plăceri babane.
— N‑am chef, mersi.
— Szűzen fogsz meghalni. (O să mori virgin)”

"Tata şi‑a luat patru zile de concediu ca să‑mi pregătească pachețelul cu mâncare, să mă trimită la şcoală și să mă aştepte când veneam acasă, dar într‑a cincea a trebuit să se ducă la birou. Era sfârşit de octombrie, când se făcea încheierea de lună. El nu putea să lipsească, în schimb eu aveam doar educaţie fizică, desen şi caligrafie în vinerea aceea. A vorbit cu învăţătoarea şi, dis‑de‑dimineaţă, am pornit împreună spre serviciul lui. Ziua a început bine. Îmi plăcea să merg cu troleibuzul, fiindcă beţele săreau câteodată de pe sârme, iar şoferul oprea, îşi punea nişte mănuşi groase de cauciuc şi cobora să le pună înapoi, iscând o ploaie de scântei. Până la Bartolomeu au sărit de două ori – a fost deci o călătorie interesantă.De la ultima staţie am luat‑o pe jos pe Şoseaua Feldioarei.
Nu ştiu de ce se numea aşa; era o stradă ca oricare alta, cu trotuare pe care oamenii mergeau spre fabrici, uzine şi combinatul aflat dincolo de calea ferată, răspunzând chemării sirenelor. Tata îşi potrivise paşii după ai mei, mai mărunți, și așa ne‑am topit în coloana scurgându‑se spre una dintre porți, apoi către clădirile administrației. Biroul tatei se afla în cea mai înaltă, la ultimul etaj, până la care am suit pe scări. Lift nu era – păcat, încă nu intrasem într‑unul şi aș fi fost curioasă cum e să te urce o colivie de metal, trasă de cabluri."