Calea Poienii

"În centrul vechi erau destui câini prin curţile oamenilor, dar niciunul atât de mare ca Dolca. Printre strămoşii ei se număraseră un lup, un dog danez şi un doberman, fiindcă avea câte ceva din fiecare. Dolca făcea pui de două ori pe an; ultimul rând se bucurase de contribuţia unor taţi din rasediferite, iar ce ieşise sfida orice pedigri. Însă erau frumuşei, mai ales unul cu sânge diluat de alsacian şi altul cu un aer vag de ciobănesc mioritic. M‑am oferit să‑i adopt, apoi i‑am pus într‑o sacoşă şi am plecat cu ei, spre fericirea stăpânului, ce se vedea scăpat de doi dintr‑odată, şi spre nepăsarea căţelei, care rămăsese cu alți şapte. Un pui fără mamă nu trebuia lăsat singur – învăţasem lecţia pe pielea mea, când cu pisica. Şi, de data asta, aveam un plan bine chibzuit, pas cu pas. Am dus căţeii într‑o casă în construcţie, lăsată abandonată din cine ştie ce motive.
Clădirea din cărămidă, numai parter şi schele, era lângă pădure, nu departe de Drumul Poienii. Le‑am făcut culcuş căţeilor fraţi într‑una din camere, i‑am hrănit şi i‑am lăsat acolo, în noul lor cămin. Şi‑aşa a început totul. De două ori pe zi, suiam la casa părăsită ca să le duc mâncare şi lapte câinilor mei. Îi iubeam la fel, mă jucam cu amândoi prin iarba poieniţei din apropiere, lăsându‑mă linsă şi roasă de căţelandrii ce creşteau sub ochii mei – au fost câteva săptămâni de intensă şi inconştientă fericire. Până la urmă mama a intrat la bănuieli: iarăși se întâmpla ceva! Prea eram plecată mult timp de‑acasă și mă întorceam plină de pământ şi frunze, de parcă aş fi dat o fugă până la ţară, la bunica."