Oprește ploaia, aruncă cu sare!

Rahova e un personaj în sine în cartea lui Gilbert Costache, locul de unde copilul rom a plecat, care l-a format și care l-a urmărit mereu, din Spania până la New York. 

„Cartierul m-a urmărit mai mereu, după cum vezi. Când încerci să fugi de responsabilitățile astea, cartierul abia te așteaptă să-ți pună piedică și să-ți dea pe la nas o bătaie.”

„Eu eram deja pus pe ceartă, dar și pe caterincă. Imediat a ieșit cartierul din mine.”

„Bucureștenii își dau seama repede cine e crescut în cartier, cine a stat în bibliotecă sau vine de prin alte regiuni ale țării. Alex vorbește lejer cu toată lumea, cu ușoare inflexiuni burgheze, dar poți să-i simți și accentul de Rahova. Da, există accente de diferite cartiere și inflexiuni pe zone. În Colentina, se vorbea mai pe prietenie și dulceață. În Militari voiau să pară mai duri, erau mai bățoși. Pantelimonul vorbea dintr-o bucată, iar Rahoviștii aveau și dulceață, și ștocăreală. Noi spunem ștocăreală la vrăjeală, asta înseamnă că știi să-ți atingi scopul, dar nu prin duritate, ci prin dulceață. Ești rahovist dacă înțelegi dume.”

„Era așa mare amărăciune pe atunci în ghetourile din cartierul nostru, că un băiat îngropat în datorii s-a aruncat de la etaj.”

„Cartierul Rahova era ca în melodia După blocurile gri. La piață auzeai băieți că strigă ce telefoane au de vânzare și prețul: „Ia la băiatu’, Nokia 1310 la 2 milioane, ia la băiatu“’. Cumpăram și eu uneori, ca să le vând la un preț mai bun. Îl aveam pe un băiat, Paul Curcanu’, cu care făceam combinațiile astea și mai ieșeam pe plus.

Într-o zi, mă plimbam cu un văr până la piață. În drum către autobuzul 139, am văzut mașina unuia dintre greii cartierului. Când ne-am uitat mai bine, nu ne-a venit să credem. Era prima dată în viața noastră când vedeam urme de gloanțe. Mașina era lăsată pe o stradă de lângă casa lui, să vadă tot cartierul ce s-a întâmplat. Cumva era un mesaj? Nu înțelegeam cine și-a permis să facă asta, omul era cel mai temut.”

„Jocul de-a mafia din capul meu nu mai era glumă. Era multă cruzime în jur și nu scăpam de scenele alea nici când ajungeam acasă, la siguranță. M-am speriat și am zis că, dacă o să continui pe drumul ăsta, pot să sfârșesc chiar rău. Gloanțe, cuțite la gât, ciocane… păi, normal că se vorbește așa de Rahova. Până să dau ochii cu alte cartiere, orașe sau țări, credeam că așa e peste tot.”

„La sfârșitul anilor ’90, pe strada Petre Ispirescu, colț cu 13 Septembrie, era un local căruia noi îi spuneam La Paca. Eu și verii mei ne duceam la un internet café de lângă el și jucam Counter-Strike sau intram pe mIRC1 și Yahoo! Messenger. ID-ul meu era gylbert11. L-am scris cu „y“ ca să pară mai atrăgător, iar 11 era numărul de pe tricoul lui Adrian Ilie, care îmi plăcea cum juca.

La Paca se strângeau greii Bucureștiului, nume mari din lumea interlopă. Tot timpul erau mașini luxoase pe acolo. Unul dinte verii mei făcea parte din această lume. Discutau afaceri și jucau remi, table, biliard și barbut pe bani.

Aveam vreo 14 ani când acești grei stăteau ba în față la Paca, ba înăuntru și ne mai chemau și pe noi, copiii: „Ia-mi și mie țigări, semințe“, iar restul banilor ne rămâneau nouă. Ei nu băgau în seamă pe oricine, dar eu eram din familie, „în ăsta avem încredere“. Noi chiar intram acolo și îi vedeam pe acești oameni la masă, în costume, uneori vorbeau cu mine și făceau caterincă, alteori erau serioși. „Ce faci, băiatu’ meu, ce face taică-tu? Cum merge cu fotbalul? Te bagă antrenorul la meciuri?“ Mă bucura când îmi dădeau șpagă. Uneori aveam emoții când ăștia smecheri vorbeau cu mine. Am auzit de câteva ori și afacerile lor și m-a surprins să aud cum făceau ei bani, că erau foarte duri.”

La câteva zile distanță, eram la bar la Paca cu alți veri de-ai mei. Am auzit de la o cunoștință că s-au strâns vreo 30 de persoane la Piața Rahova, ca să mă bată. Ziceau că am fost obraznic cu unul dintre ei. L-am sunat pe unchiul meu, iar el mi-a zis să-l aștept la Paca.

După jumătate de oră, a apărut cu șase-șapte mașini, toate negre, cu geamuri fumurii. Mi-a zis să urc cu tot cu prietenii mei și ne-am dus la Piața Rahova, undeva pe lângă ghetouri. Da, avem și noi ghetouri, nu doar în Bronx. Unul dintre ei era gras, avea burtă și mustață, mai avea și pălărie. A ieșit din mașină și a strigat: „Muriți, băăăă!“. Eu am rămas surprins. Nu mă gândeam că se poate transforma în ceva atât de serios. Din celelalte mașini cu care veniserăm au ieșit și alți bărbați cu săbii, alergând.”

Gilbert a crescut în Rahova, în zona Petre Ispirescu, într-un apartament alături de mama lui, tatăl (până când părinții au divorțat), fratele Malu și bunica Florica. 

„În balconul din apartamentul de pe Petre Ispirescu, găseai mereu găleți din plastic pline cu garoafe, dar nu orice garoafe, cel mai des erau roșii, îmbujorate, așa zicea frumoasa de mamaie Florica.”

„Fotbalul și joaca cu prietenii din blocul M139 din Petre Ispirescu erau de neînlocuit. Eram mulți copii de aceeași vârstă și mereu inventam jocuri noi.

Eu și Malu ne iubeam mult. Transformam sufrageria în stadion – făceam o minge din mai mulți ciorapi îndesați unul în altul și trăgeam la poartă. Poarta era din perne. Poziția de start era întotdeauna în fața canapelei vișinii, asortată cu draperiile.”

„Într-o noapte din vara lui 1997, dormeam în aceeași cameră cu mama, în apartamentul nostru din Rahova. Eu aveam zece ani, iar Malu, fratele meu mai mic, dormea cu mamaie Florica în altă cameră.

Dormitorul nostru avea un geam care dădea în spatele blocului, unde era și bara de bătut covoare. Geamul era deschis și de afară veneau liniște și un pic de lumină. La un moment dat, m-am trezit. Eu eram la perete, iar mama ar fi trebuit să fie lângă mine, dar nu mai era. Distingeam siluete. Două forme stăteau pe marginea patului recamier. Un spate îndoit, al mamei. Celălalt spate era al lui tata. Energia din cameră era ca o gaură.

Din conversație am putut să înțeleg că părinții mei vorbeau niște lucruri foarte serioase și că ceva grav și important se întâmplă.

M-am făcut mic, mic, mic, să mă ascund în cearșaful cu care eram învelit, dar tot se vedea că sunt eu.

Tata o anunța pe mama că nu mai vrea să continue căsnicia. Mama se împotrivea și plângea. Plânsetul ei parcă venea din suflet, îi simțeam adâncimea durerii.

Când să mai spui Sunt și eu aici, aș vrea să vă împăcați?

În momentul ăla, m-am simțit inexistent.

Toată copilăria și adolescența aveau să mă bântuie plânsetul și suferința mamei.”

„După-amiaza, ne-am întors în cartier. În spatele blocului nostru era un cort mare, și în jurul lui se strânseseră sute de persoane de la toate scările din zonă. Nunta alor mei colora griul comunist în care se scălda cartierul. Pe trotuare erau parcate multe Mercedesuri cu geamuri fumurii, ale neamurilor din partea bunicului Gruia. Talentu’ nostru merțanele. Pe lângă cort se vindeau semințe, înghețată, baloane, era ca la un festival. Bărbații aveau ochelari de soare și erau un amestec de cowboy à la Clint Eastwood și mafioți d-ăia frumoși. Frumusețea aia de îți taie respirația. Muzica venea de la boxe mari și se auzea până la capătul străzii. Nu se îngrijora nimeni că decibelii ar putea supăra vecinii.”

„În 1999, trecuseră deja zece ani de la revoluție. Aveam 12 ani, iar mama mă trimitea să iau mâncare de la mamaie de la tarabă. Eu simțeam libertatea pentru că mă duceam aproape zilnic la Piața Moghioroș. Îmi plăcea să văd orașul, să explorez. Era deja un univers mai mare decât Rahova, vedeam alte cartiere, altă lume. Profitam de lucrul ăsta, pentru că mama nu mă lăsa mereu să plec așa departe la vârsta aia. Până acolo schimbam trei mijloace de transport: autobuzul 139 până la 13 Septembrie, tramvaiul 8 până la Ghencea și tramvaiul 41 până la Moghioroș.

Când intram în piață, treceam pe lângă sibienii cu brânză și tot felul de cărnuri și mezeluri din Ardeal, apoi pe lângă standurile la care se vindeau ciorapi, chiloți, prize, electronice și accesorii GSM și o țineam drept, până în capăt. Acolo se amestecau toate mirosurile și culorile, începeau tarabele cu flori și zarzavaturi.

— Uite-l pe băiatul lui Clara, fata mea, ce frumos e! mă prezenta mamaie, zisă pe acolo Florica Buzata.”

„Când veneau clienții, îmi zicea despre fiecare: „El e inspectorul cutare, el e clientul meu de 40 de ani“. Era respectată în piață pentru că era corectă, vindea cele mai proaspete flori, arunca ce știa că nu e bine să mai vândă.”