Marginal

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”

Pestriță, săracă, la periferia unui oraș în expansiune, mahalaua se țese în jurul unei gropi de gunoi la marginea căreia își duc viața cei mai săraci dintre cei mai săraci. În Groapa lui Eugen Barbu mahalaua e casa zidarilor, ceferiștilor, cârciumarilor și hoților deopotrivă. Numele și l-a luat de la inginerul arhitect Nicolae Cuțarida. Azi pe locul fostei gropi se află Parcul Cireșarii (Parcul Copilului).

„Se auziră cocoșii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul pustiu și întins al Cuțaridei, mai răzbeau înjurăturile căruțașilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se deslușeau câteva străzi înguste cu case joase.”

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

„Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. [...] Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau pringropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecăvânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline deacadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi.”

Gilbert a crescut în Rahova, în zona Petre Ispirescu, într-un apartament alături de mama lui, tatăl (până când părinții au divorțat), fratele Malu și bunica Florica. 

„În balconul din apartamentul de pe Petre Ispirescu, găseai mereu găleți din plastic pline cu garoafe, dar nu orice garoafe, cel mai des erau roșii, îmbujorate, așa zicea frumoasa de mamaie Florica.”

„Fotbalul și joaca cu prietenii din blocul M139 din Petre Ispirescu erau de neînlocuit. Eram mulți copii de aceeași vârstă și mereu inventam jocuri noi.

Eu și Malu ne iubeam mult. Transformam sufrageria în stadion – făceam o minge din mai mulți ciorapi îndesați unul în altul și trăgeam la poartă. Poarta era din perne. Poziția de start era întotdeauna în fața canapelei vișinii, asortată cu draperiile.”

„Într-o noapte din vara lui 1997, dormeam în aceeași cameră cu mama, în apartamentul nostru din Rahova. Eu aveam zece ani, iar Malu, fratele meu mai mic, dormea cu mamaie Florica în altă cameră.

Dormitorul nostru avea un geam care dădea în spatele blocului, unde era și bara de bătut covoare. Geamul era deschis și de afară veneau liniște și un pic de lumină. La un moment dat, m-am trezit. Eu eram la perete, iar mama ar fi trebuit să fie lângă mine, dar nu mai era. Distingeam siluete. Două forme stăteau pe marginea patului recamier. Un spate îndoit, al mamei. Celălalt spate era al lui tata. Energia din cameră era ca o gaură.

Din conversație am putut să înțeleg că părinții mei vorbeau niște lucruri foarte serioase și că ceva grav și important se întâmplă.

M-am făcut mic, mic, mic, să mă ascund în cearșaful cu care eram învelit, dar tot se vedea că sunt eu.

Tata o anunța pe mama că nu mai vrea să continue căsnicia. Mama se împotrivea și plângea. Plânsetul ei parcă venea din suflet, îi simțeam adâncimea durerii.

Când să mai spui Sunt și eu aici, aș vrea să vă împăcați?

În momentul ăla, m-am simțit inexistent.

Toată copilăria și adolescența aveau să mă bântuie plânsetul și suferința mamei.”

„După-amiaza, ne-am întors în cartier. În spatele blocului nostru era un cort mare, și în jurul lui se strânseseră sute de persoane de la toate scările din zonă. Nunta alor mei colora griul comunist în care se scălda cartierul. Pe trotuare erau parcate multe Mercedesuri cu geamuri fumurii, ale neamurilor din partea bunicului Gruia. Talentu’ nostru merțanele. Pe lângă cort se vindeau semințe, înghețată, baloane, era ca la un festival. Bărbații aveau ochelari de soare și erau un amestec de cowboy à la Clint Eastwood și mafioți d-ăia frumoși. Frumusețea aia de îți taie respirația. Muzica venea de la boxe mari și se auzea până la capătul străzii. Nu se îngrijora nimeni că decibelii ar putea supăra vecinii.”

„La sfârșitul anilor ’90, pe strada Petre Ispirescu, colț cu 13 Septembrie, era un local căruia noi îi spuneam La Paca. Eu și verii mei ne duceam la un internet café de lângă el și jucam Counter-Strike sau intram pe mIRC1 și Yahoo! Messenger. ID-ul meu era gylbert11. L-am scris cu „y“ ca să pară mai atrăgător, iar 11 era numărul de pe tricoul lui Adrian Ilie, care îmi plăcea cum juca.

La Paca se strângeau greii Bucureștiului, nume mari din lumea interlopă. Tot timpul erau mașini luxoase pe acolo. Unul dinte verii mei făcea parte din această lume. Discutau afaceri și jucau remi, table, biliard și barbut pe bani.

Aveam vreo 14 ani când acești grei stăteau ba în față la Paca, ba înăuntru și ne mai chemau și pe noi, copiii: „Ia-mi și mie țigări, semințe“, iar restul banilor ne rămâneau nouă. Ei nu băgau în seamă pe oricine, dar eu eram din familie, „în ăsta avem încredere“. Noi chiar intram acolo și îi vedeam pe acești oameni la masă, în costume, uneori vorbeau cu mine și făceau caterincă, alteori erau serioși. „Ce faci, băiatu’ meu, ce face taică-tu? Cum merge cu fotbalul? Te bagă antrenorul la meciuri?“ Mă bucura când îmi dădeau șpagă. Uneori aveam emoții când ăștia smecheri vorbeau cu mine. Am auzit de câteva ori și afacerile lor și m-a surprins să aud cum făceau ei bani, că erau foarte duri.”

La câteva zile distanță, eram la bar la Paca cu alți veri de-ai mei. Am auzit de la o cunoștință că s-au strâns vreo 30 de persoane la Piața Rahova, ca să mă bată. Ziceau că am fost obraznic cu unul dintre ei. L-am sunat pe unchiul meu, iar el mi-a zis să-l aștept la Paca.

După jumătate de oră, a apărut cu șase-șapte mașini, toate negre, cu geamuri fumurii. Mi-a zis să urc cu tot cu prietenii mei și ne-am dus la Piața Rahova, undeva pe lângă ghetouri. Da, avem și noi ghetouri, nu doar în Bronx. Unul dintre ei era gras, avea burtă și mustață, mai avea și pălărie. A ieșit din mașină și a strigat: „Muriți, băăăă!“. Eu am rămas surprins. Nu mă gândeam că se poate transforma în ceva atât de serios. Din celelalte mașini cu care veniserăm au ieșit și alți bărbați cu săbii, alergând.”