Adrian Schiop

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”