Eugen Barbu

„Către gară, se ridicaseră prăvălii noi de cărămidă. Acestea luaseră locul vechilor magherniţe, căzute sub târnăcop. Se schimbaseră firmele, pe ziduri se ridicau litere şi nume noi. Forfota crescuse. Aici se înţeleniseră câţiva comercianţi puternici, care învârteau banii pe degete.
[...]
Dorobanţul, pe numele său adevărat Gheorghe Herghelegiu, ţinea asortiment de dame, aranjat mirese, voaluri şi centuri, jartiere de elastic. „Prima” si mosorele; lângă el era bodega „La ocaua lui Cuza”, care avea orchestră de balalaici şi bufet bine asortat, apoi intrai în gura gării. Împrejurul pieţei de piatră erau hotelurile răpănoase cu ferestrele mâncate de ploi: „Hotel Nord”, „Hotel Tranzit”, „Modern” şi câteva magazine de mercerie. În faţa ieşirii te îmbiau uşile câtorva birturi: „La dorul vinului” şi „La dreptate”, magazin de coloniale şi delicatese, serviciu prompt şi conştiincios, vinuri, pelin de mai, bere la orice oră. 
Între bodegi, parcă despărţindu-le, ca să nu fie prea aproape una de alta, erau alte prăvălii: „La balon” a unuia Marin Bălună, pălărier care călcacravate, manşete artistice şi gulere de domni, „La briciul vesel” sau „La minut”, cum scria pe a doua firmă, frizerie de lux, tuns, ras şi frezat, „Laşicul elegant”, croitorie, pardesie, paltoane, fracuri, nunți, botezuri, „Tricolorul”, ceaprăzărie, şepci, uniforme pentru C.F.R., Poştă, vin şi acasă, „La italianul”, tocilărie, ascuţim brice, foarfeci şi lame de ras şi „La vapor” cafea, zahăr, simigerie. Înspre peroanele gării, pe aceeaşi parte aieşirii, se înălţa o casă cu trei etaje, ale căror balcoane atârnau deasupra şinelor de fier.
[...]
Ei, în locul ăsta să-şi fi făcut Stere cu timpul o prăvălie! Câţiva ani buni să fi avut şi bani mai mulţi.”

În încercarea de a-și spăla vinovăția pentru amantlâcul cu tânăra Voica din Drăgășani, Stere își scoate soția la plimbare în lume. Cu toate acestea, ieșirea din mahala - prin zonele puțin mai înstărite și efervescente ale orașului, Calea Negustorilor (Grivița), Gara, Buzești - devine un prilej pentru a-și cântări propria condiție, cu un amestec de invidie, admirație și inadecvare față de lumea bogată din jur.

„Şi trecură mai departe spre Buzeşti, unde ştia cârciumarul o grădină de vară de avea bere şi mititei. Cum se însera, nu mai aveai loc. Numai oameni cu bani. Se aşezară la o masă, cerură câte ceva, cu economie, priviră împrejur. Stere se uită la femeile de la mesele vecine şi parcă atunci deschise ochii asupra lumii. Altfel arătau. Frumoase, subţiri, vesele, împodobite şi tinere. Pe mâinile lor străluceau brăţări şi inele de aur. Se jucau cu mărgelele de la gât şi beau din paharele aburite. Se uită şi la a lui. Lina avea pe faţă o oboseală abia ascunsă, şi rochia ei, făcută cu luni în urmă, şedea rău pe trupul slăbit. Năduşise la subsuori şi nu spunea nimic. Sorbea numai berea rece şi înţepătoare, fericită puţin, abia gustând din friptura proaspătă adusă de chelner.”

„Pe poarta de fier intră în galop o ciurdă de tăuraşi negri. Tăietorului îi tremurau mâinile. Simţea în tot corpul o slăbiciune. Se rezemă de zidul deciment şi aşteptă o clipă. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridică mâna şi înfipse cuţitul întors sub beregată. Taurul simţi arsura loviturii şi sângele care curgea din rană. Marin ştiu că nu l-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din faţa lui nu căzu. Când să mai zbească o dată, simţi o sfârşeală în stomac şi mai apucă să vadă ochii fioroşi ai animalului care-l împunsese.”

Fosta Monetărie de Stat servește drept punct de separare între lumi, în universul Gropii lui Eugen Barbu. Într-o parte se întind mahalelele Filantropiei cu Groapa lui Ouatu și Cuțarida, cu ulițele desfundate, case adesea improvizate și oameni care trăiesc sub limita sărăciei, iar în cealaltă se ridică treptat o lume de oameni înstăriți, „pricopsiții de dincolo de Tarapana”, cum îi numește Mielu, ajutorul de brutar. 

„Se croiseră alte străzi de pământ, drepte, în mijlocul cărora creştea încă dudăul, cu şanţuri înalte, care împărţeau malul Cuţaridei. Oraşul înainta pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, şi noaptea, peste câmpul rămas, felinarele cu gaz răspândeau o lumină albastră, puţină, pâlpâitoare. Pe şoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruţe goale. În margini răsăriseră oţetari cu frunze lungi şi rare, ca nişte degete răşchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana.
[...]
În câteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase. Altfel de lume. Proprietari se aflau numai de-ai pricopsiţi, cu bani mulţi. Umblau cu maşini şi aveau droaie de servitori. Între gardurile acelea de gresie, acoperite cu trandafiri urcători, se deschideau străzi pavate, cu tei pe margini. Casele rare, temeinice şi mândre, aveau caturi şi balcoane. Zidurile spoite cu var, în culori dulci, străluceau în soare şi pomii din curţile umbroase erau tunşi cu îngrijire.
[...]
Tarapanaua Filantropiei rămânea la mijloc, într-un câmp, despărţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn. Alţi negustori îşi încercau norocul de-a lungul noului drum comercial Deasupra străzii pluteau nori de praf. Pretutindeni se ridicau prăvălii şi curţi. Ţiganii descărcau nisipul şi varul. Zidarii nu mai lăsau mistria de când dădea soarele până în noiembrie. Între Griviţa şi şoseaua largă care duceaspre nordul oraşului, pe limba lată şi stearpă, se tăiau străzi. Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, dinchirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vânduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai. Primăria săpase cişmele şi pompe de apă la răspântii, că se înmulţiseră oamenii.”

„Spre Calea Văcăreştilor era un târg înghesuit între două străzi murdare, unde se desfăceau lucruri de furat. Acolo nu te întreba nimeni de unde ai cămăşile de mătase sau hainele scumpe de dril. Dughenile gemeau de asemenea marfă. Veneau oamenii săraci să se înţolească şi luau mai ieftin costumul. Întrebau, puneau banii pe masă, plecau. Gheorghe ajunsese mai înainte. Îl aşteptase pe Nicu la staţia de tramvai. Merseră apoi la domnul Goldenberg. Intrară în nişte odăi mici şi întunecoase. Mirosea urât, a resturi râncezite de mâncare. În fundul prăvăliei era atelierul, o cameră înaltă, fără geamuri, luminată de becuri galbene, murdărite de muşte.
[...]
Desfăcură geamantanele cu o cheie potrivită şi scoaseră lucrurile furate. Erau vreo douăsprezece cămăşi, două costume de haine, o perechede pantofi, aşezaţi pe şanuri, batiste şi izmene, o perie de cap şi nişte sticluţe cu parfumuri. Negustorul trăgea cu coada ochiului spre intrare, să nu dea cineva peste ei.
- Ce dai, jupâne? întrebase codoşul.
Domnul Goldenberg se mai strâmbase, zisese ca totdeauna că ei or să-l bage în puşcărie şi, în cele din urmă, le făcuse preţul.”

Cunoscând ura mocnită a sătenilor împotriva lui Bică-Jumate, brutarul „cu suflet de câine” care se îmbogățise din camătă și asuprirea tuturor celor care avuseseră ghinionul să aibă nevoie de el, rudele acestuia încearcă să îl înmormânteze seara târziu, pe ascuns. Dar lumea află și mulțimea urmărește dricul până la Cimitirul Străulești unde totul degenerează într-o mică revoltă iar oamenii se răzbună aruncând sicriul în apele Colentinei care curge chiar dincolo de cimitir. 

„Rudele plângeau sfâşietor, rătăcite între muierile, şi bărbaţii îndârjiţi. Cei ce purtau sicriul se opriră lângă o podişcă mişcătoare ce spânzura deasupra Colentinei. Râul avea o pojghiţă subţire verde si părea nemişcat. Pe malurile albe de zăpadă rămăsese mulţimea înspăimântată parcă de judecata care avea să urmeze, privind fără milă la bărbaţii care îl duceau pe cămătar.[...]
- Ca un câine ai trăit, câinii să te mănânce! rosti unul dintre purtătorii coşciugului, şi lada de lemn fu zvârlită peste balustrada podişcei. Sicriul pluti puţin deasupra râului, se auzi un trosnet ca de mal surpat şi gheata se sfărâmă de greutate. Prin copca făcută, mai putură să vadă cu toţii în lumina scăzută a sfârşitului de zi chipul rânjit al mortului, îngropat fără cruce, fără luminare...”

Poate una dintre cele mai vii descrieri ale târgului Obor, fragmentul din capitolul „Iepe de șișic” al romanului Groapa surprinde o lume aproape sufocant de însuflețită, haotică, în care se amestecă negustori, precupeți sau „curioşi căscând gura, copii desculţi, hoţi de armăsari, cu cuţite lungi la carâmbi, mirosind a drojdie, cu ochii-n patru, stăpâni de herghelii şi poliţai cu şepci înalte, băuţi, cu obrajii ca para focului” pe lângă mărfurile de toate felurile de la „oale de pământ şi linguri de lemn” la „iepe de doi ani cu picioare fragede şi alungite” sau „boi supuşi, cu ochii mari şi blânzi, neadăpaţi de cu dimineaţa.”

„Târgul se simţea de departe după larma glasurilor şi după mirosul de vită. În margini, stăteau căruţele şi carele dejugate. Drumurile erau stricate şi pline de praf. Mulţimea pestriţă de târgoveţi se înghesuia spre mijloc, unde, într-un ţarc împrejmuit cu şipci albe, dădeau ocol caii şi vitele, să le vadă cumpărătorii. Larma tocmelii se auzea de departe.
[...]
Târgul boilor se înteţea la urmă. Gheorghe se dădu lângă geambaşi şi bouari şi întrebă ce preţuri erau în ziua aia.[...] Glasurile se pierdeau în larma tocmelilor şi codoşul ocolea pe departe. Sandu-Mînă-mică, Oacă şi Nicu-Piele pipăiau locul. Stăpânul cu Florea trăseseră la hanul Oborului, să nu stea la vedere, că erau cunoscuţi. Cel tânăr se uluise. Bani, gârlă. Numai hârtii de cinci sute şi o mie, numărate de mâini lacome, feţe încordate şi pânditoare, ochi cu priviri scormonitoare şi mai ales o veselie iute stârnită.”

La fel de suprastimulant senzorial este și hanul unde trag hoții și negustorii deopotrivă să-și numere banii și să-și bea aldămașul. 

„S-au tras către hanul de şiţă, unde se înghesuia toată mulţimea de negustori. În faţa cârciumii cu ziduri vechi, mâncate de igrasie, era un acoperiş lung, de frunze uscate de plop, rămase de cu vară, sub care, la mese înalte şi lustruite din lemn de brad, se adunau tocmaşii la un pahar de voie bună.[...] Nu mai aveai loc. Te trăsnea de departe un miros de mujdei şi abia dădură peste Bozoncea într-un colţ, mai la urmă.
[...]
Se auzeau lăutari şi chiote din prăvălia neluminată, cu geamuri afumate şi înalte. Era mai mult o petrecere, că locul aducea bani. Unul vindea, altul cumpăra, cum s-ar zice, nu era degeaba. Împrejur, numai negustori, fuduli şi ghiftuiţi, cu obrazul plin, duhnind şi înjurându-se. Tot Caţaveiul, Gârlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravela, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc. Slugile hangiului cărau băutura în ulcele de pământ ars, smălţuite pe afară, cu toarte vechi de alamă. Împrejur, se adunaseră vreo câţiva câini trăiţi bine, flocoşi şi obraznici, târându-se pe sub mese, chelălăind şi apucând oasele aruncate. Jos, la picioarele stâlpilor verzi, decoloraţi, stăteau cu picioarele întinse la soare nepricopsiţii, schilozii şi pociţii, aşteptând pomana negustorilor.”

Încercând să se ferească de "poterele" care îi căutau dar și să supraviețuiască, banda de hoți ai lui Bozoncea își face veacul în Mahalaua Grant și în Regie, ba ascunzându-se de soldați prin gropile de gunoi, ba furând de la rampa de mărfuri CFR sau de la negustorii din Regie. 

„Toată primăvara au bătut Grantul şi rampa de mărfuri. [...] Treceau linia ferată, ocoleau vagoanele negre, pline de ţiţei, săreau scările lor unse şi ajungeau la rampa Regiei, în piaţă.
- Ce ziceţi, nătăfleţilor, spunea Bozoncea, trecem pe la simigii?
- Trecem, făcea codoşul, să-i târguim puţin...
Şi să-i fi văzut pe greci, că le plângeai de milă. Cişmele la ochii lor, nu alta! Ăştia aveau tarabe la capătul pieţei, vindeau covrigi cu susan,corobeţe, halva, peltea şi seminţe. Toamna umpleau prăvăliile cu bostani copţi. Pe toată rampa se scurgea un miros dulce, care aducea lucrătorii de la Regia de tutun în faţa dughenelor." 
Hoții "umflau o mână de covrigi. Plecau apoi liniştiţi, petrecuţi de huiduielile negustorilor [...] Asta până au băgat spaima în ei, că pe urmă ieşeau singuri cu darurile, unul o jumătate de dovleac, altul o alviţă, numai să-i lase în pace. Până la prânz aveau burţile pline. Aşa au dus-o, mai cu găinării, mai cu ciordeală, ba un joc de cărţi, se ţineau la adăpost, că-i căutau gaborii.”

„De Paşte, i-a pornit starostele la tiribombe, în Mandravela. O luase şi pe Didina, s-o plimbe, să mai ia aer. Au trecut Cuţarida târându-şi caroasele. În grădini înfloriseră corcoduşii şi merii. Un miros greu, dulce, stăruia peste câmpul verde. Spre Tarapana, tăia primăria nişte străzi noi şi lucrătorii abia ridicau maiele grele cu care băteau pietrele, în grămezile de nisip dormeau femeile venite cu ei. Soarele ardea [...]

Au ajuns pe la patru. Moşii se întindeau într-un colţ al Mandravelei şi auziră de departe tromboanele şi lăutarii. Zarvă mare şi lume, grenie. Numai fuste în altiţe şi floricele. Gheorghe puse ochii pe cizmele ardelencelor. Astea aveau figuri sănătoase şi huiduma se dădea în vânt după ele. Le apuca pe la spate de cozi. Fetele ţipau speriate şi-l băgau în neamul mă-sii. Paraschiv căsca ochii la bărci, cu privirile sub fustele ălor de se legănau. Întâi i-a dus Bozoncea la o cârciumă şi-au cerut pui fripţi, au băut câteva kilograme de vin şi mai cu inima plină au ieşit şi ei să petreacă. S-au suit în lanţuri. Acolo cânta o fanfară pe nişte bănci, şi vreo şase neisprăviţi împingeau sus spiţele de lemn ale roţii uriaşe. Ţipa Didina de plăcere când o învârtea Stăpânul deasupra capetelor celor de jos. Sub ei, mulţimea pestriţă se înghesuia la jocurile de noroc.”

„Princepele sta îngenunchiat în fața altarului de taină și se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supușilor săi și lumea cea nemernicească, știindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mântuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiții și scurșii, blestemul lumii și nefericiții pândeau în petrecere prăpădul celorlalți. Asta așteptau ei, ca acei vii și bogați să fugă dinaintea morții și să iasă din vizuinile lor și să tâlhărească.”

Cei doi hoți din banda lui Bozoncea, prinși dintr-o neatenție, ajung pe mâinile sergenților care îi bat și îi torturează cu cărbuni încinși mai multe zile la rând pentru a-i face să își deconspire fostele furturi de cai și pe ceilalti membrii ai bandei. Pentru că rezistă cei doi sunt trimiși la Tribunal unde primesc fiecare câte un an de închisoare. 

„În noaptea aia i-au suit iar în dubă şi i-au cărat în dealul Mărţişorului. Şi-au luat rămas bun de la hoţi. Unii şedeau încă în prevenţie, ţinuţi cu bacşişuri, să le treacă timpul mai uşor. Maşina hurducăia pe drumul prost şi-i dureau oasele de atâta bătaie. Şoseaua nepavată a Olteniţei urca spre închisoare. Auziră lăutarii dincârciumile mahalalelor. O dată îl trecură lacrimile pe Paraschiv. Codoşul şedea tăcut într-un colţ. I-au dat jos într-o curte mică, cu ziduri înalte şi porţi de fier, încuiate cu nişte driguri de oţel. Un gardian a făcut apelul, că aduseseră mai mulţi odată. Le-a strigat numele la fiecare şi poreclele, glumind şi i-a trimis la tuns. Frizerii, puşcăriaşi şi ei, abia îi aşteptau. Noaptea de sfârşit de varăera în miezul ei. Se schimba garda şi se auzeau glasurile gardienilor pe crestele de piatră. În locul hainelor, un magazioner le-a dat câte un costum gros de postav, în dungi. Mirosea a vechi şi ucenicul îşi pipăi capul cald, fără păr.”

Tânărul hoț, prins în flagrant cu ibovnica Stăpânului este aproape ucis cu o lovitură de cuțit. Bătrânul lui prieten, Gheorghe zis Treanță, alături de care făcuse pușcărie și îndurase tortura poliției, îl scapă și îl ascunde la bordelul Crucea de Piatră unde e îngrijit timp de câteva săptămâni de un medic și de fetele casei.

„Ăl bătrân îi apucă umerii zdreliţi şi-l purtă. Pe drum, Paraschiv leşină. L-a dus în Crucea de Piatră la o ţiitoare a lui şi-a chemat un doctor să-l îngrijească[...] Vreo două săptămâni zăcuse Paraschiv, cu fierbinţeli în trup, slăbit, mort aproape. Îl ţineau coardele ca pe un frate, că le plăcea tinereţea lui.
Gheorghe nu se mişca de lângă pat. Pungaşul avea o privire împăienjenită, tulbure. Abia vorbea de durere. Codoşul se ducea după doctor:
- Scapă, mânca-ţi-aş ochii?
- Scapă, n-avea nici o grijă, e sănătos tun.
Se mai înveselea ăl bătrân.”

„Erau morţi de osteneală. Pe la patru au plecat cu o sanie. S-au uitat în sus, cerul aproape negru. Tăcuse totul în jur. Zăpada, vânătă. Peste câmpia pustie a Munteniei se strigau ciorile. Fugeau dinaintea viscolului. Fiecare, în gândurile lui. Neacşu făcea socoteala cam cât le-ar veni de căciulă. I-ar fi trebuit de-o pereche de cercei, că se încurcase cuo firotenie de muiere, de n-o ştia a lui, care nu-i dădea carnea pe daiboj, trebuia s-o încânte, s-o momească-n daruri. Anghel, vesel-vesel, că băuse mai mult la înghesuială, când să plece, să-i ţie pe drum, bătea cu palma în cutia contrabasului, nepăsător la frigul ascuţit. Nenea Mitică Ciolan, apucat de bătrâneţe, moţăia cu capul în piept, dărâmat de osteneală. Numai Dumitru ridica pleoapa lui vânătă şi îl grăbea pe ăl de mâna sania:
- Dă-i bice, că ne-apucă viscolul...
Către bariera Bucureştiului, omul a tras de hăţuri:
- Hooo! Eu aici vă las!
[...]
Câmpia dreaptă şi îngheţată se însufleţi deodată. La început nu ştiură ce era. Parcă la capătul ei cel mai depărtat ar fi alergat o herghelie de cai. Vântul tăie iute faţa încremenită a omătului şi mişcă ţurţurii cenuşii ai pădurii. Se făcu din nou linişte, ca şi când cineva şi-ar fi tras sufletul, apoi zăpada fu spulberată pe neaşteptate şi ridicată în nişte perdele albe şi înalte care se prăbuşeau. Ţiganii fură orbiţi o clipă şi întoarseră spatele viscolului. Primul val trecuse. Când priviră în urmă, văzură o trâmbă care se îngroşa. Alerga ca o nălucă peste întinderea goală şi se învârtea, săltând la câte o adâncitură nevăzută.”

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

„L-au dus la locul de veci, cu patru cai şi dric împodobit. Se strânseseră vecinii pe la porţi. Ei mergeau împreună pe urma mortului, cu paşi măsuraţi, lumea se uita, bărbaţii se descopereau, spunând:
- Dumnezeu să-l ierte!
Clopotele băteau rar, cu sunete adânci, la Sfânta Vineri. Au intrat în cimitir, pietrişul potecilor scrâşnea. De la poartă, cârciumarul, cu finul Tache şi cu Ghiţă Bâlcu luaseră coșciugul pe umeri. Lăcrimau, în fața gropii deschise, aşteptau prietenii răposatului, meşteri bătrâni toţi, şi naşul Linei şi al negustorului, cu capetele plecate. Iar a citit preotul din cărţile lui, s-au închinat. Muierile muşcau din batiste, suspinând. Aveau ochii roşii de plâns. Pe urmă groparii au coborât sicriul de lemn pe frânghii în deschizătura neagră a pământului.
[...]
Lopeţile sclipeau în soare şi tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de lumânări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată şi sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista. Au plecat împreună, fără să vorbească şi Stere s-a simţit pentru prima dată legat de o familie şi oamenii aceia pe care-i cunoscuse nu demult la petrecerea nunţii lui, adunaţi acum din nou în jurul unuia de-ai lor, legaţi prin sânge, nu i se mai părură străini.”

„La sfârşitul iernii, se ţinea lângă Gara de Nord, la „Locomotiva”, într-un salon cu becuri electrice şi cu parchet pe jos, balul meseriaşilor. Aici veneau meşterii din tot Bucureştiul cu nevestele să petreacă şi să se veselească. La urmă, spre ziuă, se trăgea tombola şi se alegea regina balului, pe care o dansa într-un vals de onoare preşedintele federaţiei meseriaşilor, secretarul sindicatului cooperativelor şi câte unul mai îndrăzneţ. La uşă se punea pază, nu intra oricine, să strice petrecerea. În fiecare an, aici se întâlneau meşterii blănari, meşterii fierari, tâmplari, cu ibovnicelesau cu nevestele lor, de-şi lăsau banii. Tocmeau din timp un taraf de lăutari buni, îşi puneau ce aveau mai de preţ pe ei şi pe la nouă coborau din trăsuri, plini de parale, guralivi, puşi pe petrecere şi pe risipit.”