Primăria Municipiului București

Sfătuit de fostul lui „jupân”, Vasiliu, Stere se hotărăște să își extindă afacerea care era doar cârciumă cu băuturi alcoolice și loc de popas, la prăvălie cu vânzare de alimente pentru care era nevoie de o autorizație suplimentară. La momentul respectiv clădirea actualei Primării se ridicase deja, deși nu e în totalitate limpede dacă Stere ajunge chiar în locația de pe Bd Elisabeta, însă experiența lui în obținerea autorizației are o amprentă aproape atemporală cu Stere așteptând interminabil pe holuri, plimbat de la un ghișeu la altul și sfârșind prin a-și rezolva problema aproape întamplător, dând peste un funcționar mai cooperant și evident, cu o șpagă. 

„A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorite se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dâmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcând şi coborând grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. [...] Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa, şi el ameţi de atâta gălăgie, numărând treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hârtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în câteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mânecuţe de satin lucios până la coate.
[...]
Se apropia prânzul, şi el tot lângă praguri. Îl dureau picioarele stând rezemat de ziduri. In cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hârtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta” îşi zise.
- Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie...
Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise:
- Ce fel de autorizaţie?
- Sunt negustor şi vând numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate.
Funcţionarul îl cântări repede câte parale face şi se ridică:
- Cum nu? Se face, se face!... - Da?
- Dacă te servesc eu!? îmi dai voie: Iliescu, arhivar... Şi când îţi trebuie?
- Păi, cât mai repede..
Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi râsese.
- De, se face, dar trebuie să mişti din urechi. Şi făcu un semn din degetele uscate.
- Mişc! Cum să nu, numai să scap!
Pentru atâta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie...
- Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face...
L-a ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămână avea patalamaua.”