Instituție

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”

Sfătuit de fostul lui „jupân”, Vasiliu, Stere se hotărăște să își extindă afacerea care era doar cârciumă cu băuturi alcoolice și loc de popas, la prăvălie cu vânzare de alimente pentru care era nevoie de o autorizație suplimentară. La momentul respectiv clădirea actualei Primării se ridicase deja, deși nu e în totalitate limpede dacă Stere ajunge chiar în locația de pe Bd Elisabeta, însă experiența lui în obținerea autorizației are o amprentă aproape atemporală cu Stere așteptând interminabil pe holuri, plimbat de la un ghișeu la altul și sfârșind prin a-și rezolva problema aproape întamplător, dând peste un funcționar mai cooperant și evident, cu o șpagă. 

„A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorite se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dâmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcând şi coborând grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. [...] Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa, şi el ameţi de atâta gălăgie, numărând treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hârtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în câteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mânecuţe de satin lucios până la coate.
[...]
Se apropia prânzul, şi el tot lângă praguri. Îl dureau picioarele stând rezemat de ziduri. In cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hârtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta” îşi zise.
- Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie...
Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise:
- Ce fel de autorizaţie?
- Sunt negustor şi vând numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate.
Funcţionarul îl cântări repede câte parale face şi se ridică:
- Cum nu? Se face, se face!... - Da?
- Dacă te servesc eu!? îmi dai voie: Iliescu, arhivar... Şi când îţi trebuie?
- Păi, cât mai repede..
Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi râsese.
- De, se face, dar trebuie să mişti din urechi. Şi făcu un semn din degetele uscate.
- Mişc! Cum să nu, numai să scap!
Pentru atâta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie...
- Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face...
L-a ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămână avea patalamaua.”

Fosta Monetărie de Stat servește drept punct de separare între lumi, în universul Gropii lui Eugen Barbu. Într-o parte se întind mahalelele Filantropiei cu Groapa lui Ouatu și Cuțarida, cu ulițele desfundate, case adesea improvizate și oameni care trăiesc sub limita sărăciei, iar în cealaltă se ridică treptat o lume de oameni înstăriți, „pricopsiții de dincolo de Tarapana”, cum îi numește Mielu, ajutorul de brutar. 

„Se croiseră alte străzi de pământ, drepte, în mijlocul cărora creştea încă dudăul, cu şanţuri înalte, care împărţeau malul Cuţaridei. Oraşul înainta pe nesimţite într-aici, înghiţind loturile sălbatice, şi luminile lui se vedeau mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, şi noaptea, peste câmpul rămas, felinarele cu gaz răspândeau o lumină albastră, puţină, pâlpâitoare. Pe şoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruţe goale. În margini răsăriseră oţetari cu frunze lungi şi rare, ca nişte degete răşchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere şi se întorcea la Tarapana.
[...]
În câteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase. Altfel de lume. Proprietari se aflau numai de-ai pricopsiţi, cu bani mulţi. Umblau cu maşini şi aveau droaie de servitori. Între gardurile acelea de gresie, acoperite cu trandafiri urcători, se deschideau străzi pavate, cu tei pe margini. Casele rare, temeinice şi mândre, aveau caturi şi balcoane. Zidurile spoite cu var, în culori dulci, străluceau în soare şi pomii din curţile umbroase erau tunşi cu îngrijire.
[...]
Tarapanaua Filantropiei rămânea la mijloc, într-un câmp, despărţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn. Alţi negustori îşi încercau norocul de-a lungul noului drum comercial Deasupra străzii pluteau nori de praf. Pretutindeni se ridicau prăvălii şi curţi. Ţiganii descărcau nisipul şi varul. Zidarii nu mai lăsau mistria de când dădea soarele până în noiembrie. Între Griviţa şi şoseaua largă care duceaspre nordul oraşului, pe limba lată şi stearpă, se tăiau străzi. Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, dinchirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vânduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai. Primăria săpase cişmele şi pompe de apă la răspântii, că se înmulţiseră oamenii.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„De când ajunseserăm la Bucureşti, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină şi Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcţie sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracţie de firmele luminoase, erai înapoi pe Strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Şi aici puteai ajunge jos, la Dâmboviţa, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galaţi, nu se plimbau perechi la braţ, lipseau şi ţigăncile cu coşuri de răchită pline de trandafiri îmbobociţi. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâşâit întunecat, ca şi cum ar fi târât un linţoliu peste oraş. Te aşteptam în faţa Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăştiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, aşa că o vreme mulţimea haotică se îmbulzea mai puţin, părând că se deplasează în aceeaşi direcţie, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieşeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă şi-şi croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.”

„[...] merg acasă, mă aranjez, pun feciorul să cheme o birjă (nu o autotractată, insist) și fug la Bancă. Oh, oare când o să mai văd un cer atât de înstelat ca azi-noapte? 
Intru în birou. Cafea. Croissants. Trabuc. Discut cu Pandele, secretarul, despre emisia unor obligațiuni. La șapte, Trică apare din nou: „E nebunie, coane!” Are ochii roșii de nesomn, semn că-i trebuie ajutoare, cu atât mai mult cu cât, din ce spune, s-au precipitat lucrurile: LʼIndépendence Roumaine a fost interzisă, iar Berlinul și Viena i-au trimis azi-noapte lui Sturdza, ministrul de externe, note amenințătoare. Cică Sturdza e îngrozit și că vrea să se sfătuiască cu mine, înainte să dea ochi cu Cărluță, le roi." „Pune-ți oamenii să împânzească orașul,” îi poruncesc lui Pandele „Într-o oră vreau să știu ce poftesc ambasadorii, ce e cu LʼIndépendence Roumaine, unde e Slavici – vreau să știu tot!”