Mihai Mănescu

„Strada Timpului șerpuia prin centrul Bucureștiului și era îngustă și lungă, așa că am mers câteva minute bune până când am ajuns la numărul 77. În fața noastră s-a ivit o casă impunătoare, dar veche și părăginită. Cândva fusese gălbuie, însă acum avea o culoare ștearsă, pământie. Tencuiala era crăpată și deasupra ferestrei largi de la primul etaj se zărea cărămida. Casa era înaltă, cu un etaj și mansardă, și avea o curte mică în față și pe una din laturi. Gardul de fier forjat care o înconjura era ruginit și cu vopseaua crăpată. Pe cutia poștală, cu ușița atârnând într-o rână, se distingea numărul 77.”

„Stiam de mutarea asta încă de când eram în spital. Mi-era teamă de momentul în care aveam să-mi văd toate lucrurile într-o cameră nouă. Dar impactul n-a fost prea dur. Camera era largă și luminoasă, cu ferestre mari care dădeau spre Parcul Icoanei. Toate lucrurile mele erau aici, Parcă îmi demontase cineva camera din apartamentul ma-mei, bucată cu bucată, și o refăcuse identic într-alt loc. Până și caietele și pixurile erau aşezate fix cum le lăsasem pe birou înainte să plecăm în vacanță. Se vedea că tata își dăduse silința să-mi facă tranziția mai ușoară, și apreciam asta, doar că nu prea îmi venea să i-o arăt.”

„Tatăl lui era un cunoscut violonist, care cânta pe scene din întreaga lume, iar mama lui era pianistă. Cei doi frați mai mari erau studenți la Conservator. Horia însă era fix pe dos: nu-i plăcea deloc muzica și, în ciuda insistențelor părinților, habar n-avea să cânte la vreun instrument. Era, în schimb, pasionat de computere și de robotică. Mereu meșterea la câte o invenție.”