Cercul Militar Național

„La începutul lui februarie s-a inaugurat Cercul Militar și, cu tot frigul, au fost câteva serbări, la care a venit și regele. De fapt, toată familia regală. Mai întâi m-am uitat pe fereastră, apoi am alergat până acolo, să-l văd pe rege, pe care îl mai văzusem în toate jurnalele de la cinema, dar niciodată pe viu. Era înghesuială mare pe bulevard și, din puhoiul de lume, mi-a rămas în minte un tip incredibil de slab, cu uniformă albastră și epoleți aurii. 
Câteva zile au fost serbări pe treptele albe. Tata zice că, pe lângă fanfară, se aud îngerii de la Sărindar, catedrala care fusese pe vremuri acolo. 
Într-o seară au cântat niște artiști de la Operă, între care mi-i amintesc pe Evantia Costinescu, Goangă și Toscani. Când și-a încheiat aria, Toscani l-a prezentat pe Zavaidoc.
- Un tenor tânăr foarte bun, a zis el, piteștean ca mine și soldat brav. 
Zavaidoc a cântat un cântec pe care Toscani zicea că l-a compus special pentru el. Era frig, dar suportabil, și vedeam aburul risipindu-se din gurile cântăreților. [...]
Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe Cercul Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. 
În seara aia a fost delir. Urla lumea și aplauda ca la nebuni, încât nu mai simțeam frigul, până când a apărut un general sau cineva cu grad mare, care se lăuda că el îi dăduse numele de Zavaidoc. Mi-amintesc că se adâncea noaptea, iar pe treptele albe, în frigul de moarte, au început să cânte mai întâi cântăreții, apoi tot bulevardul, Trăiască Regele în pace și onor, dar vocea lui Zavaidoc ieșea ca o lance dintre celelalte și-am ajuns acasă înghețată bocnă, dar cu glasul lui în minte, încât de-atunci, cred, m-au hotărât să-l pun pe lista oamenilor care contau pentru mine.”

„Pe seară, Cocârț se retrage în Sala Norvegiană, la Cercul Militar. Acolo se ascunde când ia hotărâri importante. Îi plac lustrele mari, în formă de drakkar, și e încântat de faptul că încăperea n-are ferestre – totodată, crede că încăperea cu pricina îl inspiră. A doua zi, dă ordin ca revoluționarii occidentali, care vor să intre în „Elveția săracă din Est”, să fie opriți la granițe; în consecință, UE amenință cu blocarea fondurilor europene, iar primele acțiuni care se prăbușesc sunt ale firmelor ce asigură sănătatea refugiaților.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”