Bucureștiul eclectic: între imagine urbană și orașul imaginat

Gruia Bădescu

Preambul

Pe la începutul anilor ’90, s-au mutat ai mei de pe strada Maior Băcilă în Colentina profundă, pe Lăptari Tei, într-un bloc între Teiul Doamnei și Nada Florilor, unde Colentina se întrepătrunde cu mai bine cotatul cartier Tei. Am ajuns și eu acolo, în 1994, după ce trăisem primii ani de viață la Novaci, la poalele Parângului, unde bunicul meu a primit repartiție de doctor pe la începutul comunismului.Când m-am născut eu în București, mama avea o navetă grea, apartamentul era rece, iar casa de la Novaci avea sobă de lemne. Copiii de la școala de pe Mașina de Pâine — eram fascinat atunci de numele acestea compuse, care parcă nu aveau nicio legătură cu ce vedeam eu; pe Nada Florilor erau doar miresme de gunoi lăsat mereu la colț — mă priveau ca pe un copil de la țară, de vreme ce la Novaci, bunica, crescută pe Sirenelor în Uranus, îmi povestea de Bucureștiul copilăriei ei din anii ’30: de tramvaie, cinematografe și pastă de năut — abia pe la 30 de ani mi-am dat seama că era vorba de hummus, care se pare că popula piețele bucureștene de atunci. Ajuns în cartier, mi se părea apăsător, mi-era dor de dealurile pe care mă jucam la Novaci, de strada pe care desenam orașe pe asfalt, cum nu treceau prea multe mașini. În Colentina, mă intimidau ciorchinii de băieți de la fiecare scară de bloc, care mai strigau uneori. O dată, după ce se luaseră de mine niște băieți, un coleg mi-a zis: „Păi tu mergi zâmbind pe stradă, de-aia se iau de tine.” Apoi am ajuns la liceu, la Cantemir, la clasa de informatică, că doar era sfârșit de ani ’90. Auzisem că fusese liceul lui Cărtărescu și apoi am aflat că locuise vreo zece ani chiar pe Nada Florilor. Mă întrebam dacă și el pierduse eternități în tramvaiul 16 la Lizeanu.

Nada Florilor probabil vine de la romanul realist-socialist al lui Mihail Sadoveanu, de prin 1950, astăzi criticat pentru proletcultism. Romanul este o odă a epifaniei politice a unui personaj principal care descoperă și pescuitul pe insula moldovenească plutitoare Nada Florilor și devine totodată convins de ideile comuniste. Romanul a fost uitat, dar strada rămâne, fără flori și, de vreun deceniu, și fără mormanul de gunoi de la colțul cu Lăptari Tei.

Prin clasa a zecea am început să hălăduiesc dincolo de liceu. Mai întâi spre Institutul Francez, apoi pe sute de străduțe cu case care mi se păreau diferite de tot ce știam până atunci. Am început să citesc despre oraș, despre arhitectură, dar mi se părea prea târziu să dau la Mincu. Colega mea Oana deja se pregătea de la începutul liceului. În plus, îmi plăceau atât de multe — poate prea multe — materii, posibilități. La Cantemir, credeam însă că, precum ceilalți colegi de la informatică, voi face o facultate de profil.

Îmi plăceau însă la nebunie orele de română, cu o profesoară care inspira în atâtea feluri. După doctorat a predat la Facultatea de Teatru. Doamna profesoară Saulea mi-a schimbat viața, fără să știe probabil. Mă simțeam inspirat și scriam liber. Ea îmi spunea că scriu bine — lucru pe care deceniile de scris în engleză l-au decapitat total — cu o capacitate de sinteză, de a face legături, poate cu un stil doct, dar cu eliberări creative. La un moment dat, la o teză din clasa a XI-a, mi-a scris pe ea, „E păcat să nu faci carieră umanistă.”

M-a speriat. Ce înseamnă cariera umanistă pentru cineva care crescuse în anii tranziției când încă era un postulat că dacă erai bun la științe, automat mergeai la real. Plus veneam dintr-o familie unde pe langa bunicul doctor, ai mei și unchiul și mătușa ingineri, și mergeam la olimpiade de chimie și fizică. Dar și la geografie și istorie, si da, la română. Îmi plăcea cumva adrenalina de a scrie eseuri în timp limitat, iar scrisul de mână oferea parcă ocazia unei călătorii în care trebuia să îți asumi stângăciile și să repari și să reconstruiești prin turnura frazei. I-am spus după ultima oră de liceu că ma tenta antropologia, fără să știu cum voi ajunge indirect la ea. Am plecat cu o bursă în State, la un liberal arts college. În jurnalul din ziua plecării, scriam cu lacrimi că-mi va fi tare dor de prieteni și familie, dar și de Bucureștiul descoperit. Povesteam atunci prietenilor că eram în căutarea unei călătorii inițiatice în lume, ca în Bildungsromanele romantismului, dar că mă voi întoarce. Am plecat cu teza cu mesajul doamnei Saulea în bagaj, și am luat-o mereu la fiecare mutare.

***

Acum vreo douăzeci de ani începusem să fac plimbări prin București, mai întâi pentru prietenii străini ce se perindau pe aici în verile pe care le petreceam în România. Pentru ei, orașul părea de nepătruns, de neelucidat, nu putea fi citit după grila obișnuită a orașelor europene. Bulevardele centrale, gri și pline de trafic, ascundeau o sumedenie de case pitite printre grădini, multe cu decorații abundente, fără intervenții de mai multe decenii. Mitul unei distrugeri totale a lui Ceaușescu ce circula prin lume contrasta cu un oraș plin de vechi, decrepit, verde care putea fi pentru unii perturbant și pentru alții fermecător. O artistă poloneză a rămas șocată, văzând orașul, sau cel putin zona întinsă centrală din interiorul inelului principal, căci puțini treceau și în cartierele postbelice, ca fiind ultra-vechi față de Varșovia reconstruită.

Atunci am ajuns să scriu plimbarea-ghid din National Geographic Traveler, unde lucram atunci, la Washington, și apoi la București. „Orașul neiubit”, i-am spus, pentru că locuitorii orașului de atunci mai mult se plangeau de oras, vazut ca infernal, murder, aglomerat, gri. De atunci lucrurile s-au schimbat: orașul a căpătat fani, un centru vechi ultracomercializat și mai nou, proliferarea tururilor ghidate. Și eu mi-am continuat călătoria, am învățat din experiențe diverse, și s-a transformat și legătura cu orașul. Am studiat până la urmă design urban și arhitectură, am lucrat la diverse proiecte de urbanism și strategii pentru oraș, apoi am făcut un doctorat în arhitectură și am cercetat diverse traiectorii arhitecturale si idei urbane ale orasului. Am ajuns în anii din urmă să țin tururi pentru trei categorii – în principal arhitecți și urbaniști străini, apoi studenți de la masterul de antropologie, și apoi prieteni în vizită. Iar când echipa Bucureștiului literar m-a invitat sa tin un tur, intai am ezitat, dar am spus da. Se lega de acea veche ipostază a mea din liceu, și de doamna Saulea. Acum șase ani,am aflat ca a murit de cancer. Fusesem chemat să vorbesc la aniversarea de 100 de ani a liceului și am zis da, mărturisesc, și pentru a o revedea. Fusese invitat și Cărtărescu, el nu a venit. Pe doamne Saulea nu o văzusem de la sfârșit de liceu. Cât de mult voiam sa știe că ce a scris atunci a avut un impact.. I-am dedicat discursul.

***

Șantier de tur: Bucureștiul eclectic: între imagine urbană și orașul imaginat

Turul din cadrul proiectului Bucurestiul literar este un unul pilot, exploratoriu dedicat felului în care Bucureștiul poate fi citit, interpretat și înțeles prin straturile sale arhitecturale și prin reprezentările pe care literatura i le-a atribuit de-a lungul timpului. Porneste de la tururile mele istoric-arhitecturale pe tema orașului eclectic, dar înglobează o nouă dimensiune, a reprezentărilor literare. Este prima etapă a unui demers mai amplu, gândit să crească în timp prin mai multe trasee și perspective. Limitările geografiei imediate- ce-am putut străbate împreună pe o distanță de câțiva kilometri—ne-a limitat repertoriul pentru acest tur. Dar tocmai aceste limite ne obligă să alegem câteva puncte semnificative, trei sau patru momente care pot funcționa ca repere în construcția unei povești mai largi. Ideea este ca, în timp, tururile să se multiplice și să alcătuiască împreună o hartă mai bine articulată a Bucureștiului, atât în dimensiunea sa construită, cât și în cea imaginară.

Punctul de plecare este întrebarea: cum citim orașul?
În orice loc din oraș putem citi ceea ce vedem în jurul nostru: straturi arhitecturale, spații produse de modernizări succesive, rupturi, goluri, suprapuneri—dar putem citi și orașul imaginat: felul în care scriitorii, artiștii și locuitorii și l-au reprezentat, l-au trăit și l-au proiectat în propriile lor imaginaruri. Bucureștiul există simultan ca realitate fizică și ca proiecție mentală, iar aceste două dimensiuni se întrepătrund, se contrazic și se modelează una pe cealaltă.

1. Orașul din jurul nostru: imaginea urbană

Ceea ce întâlnim în spațiul construit este rezultatul a peste o sută cincizeci de ani de acumulări, demolări, reconstrucții și schimbări de direcție. Bucureștiul este un oraș eclectic nu doar prin stiluri arhitecturale ci și prin felul în care acestea vorbesc simultan despre proiecte diferite de modernizare, dar și despre aspirații venite din locuri diferite.

2. Orașul imaginat: reprezentări și proiecții

În același timp, orașul trăiește și prin în reprezentări: în literatură, în felul în care oamenii și-au imaginat viitorul orașului sau au încercat să dea sens imaginilor eterogene din jur. Uneori, imaginea urbană și imaginarul se suprapun, adesea dialoghează, iar alteori se contrazic profund.

Turul urmărește să pună în dialog trei tipuri de relații cu orașul ce corespund în mare cu triada spațială a lui Hneri Lefebvre:

Orașul proiectat – așa cum a fost conceput de arhitecți, ingineri, urbaniști, influențați la rândul lor de politici, regimuri și ideologii - espace conçu.
Orașul trăit – experiența cotidiană a locuitorilor, mobilitățile și rupturile memoriei, adaptările continue la transformările urban- espace perçu.
Orașul imaginat – reprezentările literare și artistice, care nu doar reflectă realitatea, ci o rescriu, o reconfigurează simbolic și îi creează noi straturi de sens- espace vécu.

Un oraș al suprapunerilor

Începutul turului este plasat în fața Teatrului Odeon, nu pentru că ar avea un rol central sau monumental sau pentru că ar servi ca reper în reprezentarea orașului, ci tocmai pentru că reprezintă un spațiu tipic pentru caracterul eclectic al Bucureștiului, fără a ieși în evidență. Orice altă intersecție din zona centrală ar putea spune o poveste similară.

La Odeon se concentrează vizibil câteva dintre proiectele de modernitate ale Bucureștiului. Aici coexistă ecouri ale Parisului, oraș care, în secolul al XIX-lea, a devenit pentru elita românească reperul major al modernizării și occidentalizării, alături de forme ale modernismului interbelic, de intervenții postbelice și de reconstrucțiile postsocialiste. În câteva zeci de metri se întâlnesc aspirații diferite, provenite din surse diverse, dând naștere unei imagini urbane care nu este unitară, dar care creează însăși esența spațială a Bucureștiului, „genius loci”-ul său, ca un spațiu al cumulului, al eclectismului și al diversității.

Acesta este, însă, doar un aspect al orașului pre-1945. După aceea, cartierele au devenit mult mai omogene, fie în zonele socialist- realiste de anii 50, fie în cartierele moderne ale anilor ‘60 și ‘70, ecranările și îndesirile anilor ’80 sau dezvoltările imobiliare contemporane. Bucureștiul este astfel un oraș al contrastelor și între centrul eterogen și cartierele mult mai uniforme, deși chiar și la interfața vechi-nou se creează contraste de scară, între case vechi modeste, blocuri postbelice și construcții contemporane diverse, din Colentina până la Răzoare, din Șoseaua Chitilei până în Pantelimon. Această coexistență a stilurilor nu este o particularitate întâmplătoare, ci caracteristică pentru întregul oraș. Bucureștiul nu oferă o imagine coerentă și repetitivă precum Parisul, cu bulevardele sale hausmaniene, Amsterdamul sau Veneția cu canale și peisaje urbane imediat recognoscibile. El este compus din fragmente, din eșantioane de modernități succesive, din straturi contrastante.Tocmai această eterogenitate îi conferă identitatea, dar tot ea îl face dificil de interpretat celor neinițiați.

Din această perspectivă, Bucureștiul apare ca un oraș în perpetuă tranziție, în care imaginea urbană nu este niciodată definitivă. Eclectismul său nu este doar rezultatul intervențiilor disparate, ci și expresia unei identități aflate mereu în căutare: o identitate deschisă, fragmentară, oscilantă între modele externe și proiecte interne, între memorie și uitare, între prezent și imaginea pe care orașul și-o dorește pentru sine.

În loc să vedem eclectismul ca pe o lipsă de coerență, îl putem interpreta ca pe o arhivă deschisă: un loc în care epoci, stiluri și povești coexistă fără a fi nevoite să se alinieze. Dincolo de clișee, Bucureștiul devine astfel un palimpsest urban, un spațiu în care straturile vizibile și cele imaginate se rescriu permanent. Fiecare clădire, fiecare intervenție, fiecare absență spune ceva despre modul în care orașul a fost gândit, trăit și proiectat.

În cele din urmă, lectura orașului nu este un exercițiu tehnic, ci unul hermeneutic: o negociere între ceea ce ne oferă spațiul construit și ceea ce activăm din propriile noastre imaginații. Bucureștiul se lasă citit nu doar prin acumulările sale vizibile, ci și prin felul în care continuă să fie visat, contestat și reimaginat.

Odeon- o lectură

În piațeta de la Odeon tronează în centru statuia lui Atatürk — ironie istorică, dacă ne gândim că numele străzii se referă la însăși victoria împotriva Imperiului Otoman. Un gest probabil nepremeditat.

Începem de la Teatrul Odeon. Chiar numele lui trădează o aspirație: „Odeon” este un teatru celebru din Paris, iar clădirea bucureșteană, împreună cu hotelul Capitol, evocă estetica franceză a secolului al XIX-lea. Parisul era atunci „capitala lumii”, cum îl numea Walter Benjamin, modelul suprem de modernitate.

Pentru elitele românești – aristocrație și apoi burghezie – Parisul devenise o sursă de occidentalizare. Familiile care la începutul secolului purtau încă straie orientale își trimiteau copiii la studii la Paris, de unde se întorceau cu idei, gusturi și maniere noi. Ecoul acestei occidentalizări se vede în oraș: de la nume precum „Odeon” la clădiri realizate în stilul academismului francez — cel studiat la École des Beaux-Arts.

Două clădiri vizibile din fața statuii sunt academiste, una este actualul hotel Capitol. Un element vizibil al academismului este mansarda: în Paris, mansardele se acoperă tradițional cu ardezie, un material scump, gri. În București, ardezia este adesea înlocuită cu tablă, mai ieftină, dar imitând cromatic originalul, cum este cazul clădirii de lângă Odeon. În secolul al XIX-lea, asemenea clădiri au fost percepute drept semnul transformării radicale a orașului, un „Paris al Balcanilor”, cum i se spunea atunci, inițial de către negustorii greci care se declarau impresionați de luxul Bucureștiului central.

Parisul este nu numai o inspirație arhitecturală, ci un model pentru toată sfera culturală. Să luăm, de exemplu, pe Cezar Petrescu, autorul romanului Calea Victoriei, care își propusese să realizeze prin zeci de romane „Cronica românească a veacului al XX-lea”, pe urmele lui Balzac, iar ciclul Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu este adesea pus în dialog cu Proust.

La Odeon, lângă clădirile inspirate din Paris, întâlnim un exemplu al modernismului interbelic: volumetrie simple, funcționaliste, ferestre orizontale, pentru a privilegia lumina și ventilația. Este o schimbare radicală, unde ornamentul este o crimă (cf. A. Loos), distinct de academismul, dar și de stilul național (cunoscut azi ca neo-românesc), absent din acest loc, dar foarte prezent în Bucureștiul central și nordic.

Alături, însă, se ridică un alt tip de modernitate: Palatul Telefoanelor, proiectat de un arhitect american, ce poartă amprenta art deco-ului de tip Chicago. Striațiile verticale, impactul vizual masiv și dinamica fațadei aduc în centrul Bucureștiului un element urban tipic nord-american, semn al unor noi aspirații.

Dincolo de Calea Victoriei, o clădire din anii 1980, ani deja ai postmodernismului: nu este un „bloc” ca în Titan sau chiar Sala Palatului de aproape, ci are și un acoperiș ce pastișează mansardele academiste de peste drum. Această prezență nu e întâmplătoare. După cutremurul din 1977, centrul a fost presărat cu astfel de „plombe” în locul clădirilor prăbușite. Gabriela Adameșteanu descrie faptul în Fontana di Trevi: „Albă de praf, Calea Victoriei era dărâmată de la cofetăria Nestor până la fostul magazin Radu, iar locul, deja curățat, arăta neverosimil, ca o gaură de extracție într-o gură imensă. […] Bătrânii își aminteau celălalt cutremur, din 1940, și-l comparau, stupefiați, cu cel de acum, atunci căzuse doar blocul Carlton.”

Vedem acum prefabricatele acestor ani, dar și închiderile de balcoane și adaptările postsocialiste care au modificat treptat aspectul inițial. Iar dincolo de piață, o clădire postmodernă din anii 2000, și ea cu un fel de mansardă care răspunde contextului. Rezultatul este un tablou urban eterogen, în care stiluri și epoci se succed.

Și totuși, tocmai această lipsă de unitate stilistică definește orașul. Ne aflăm într-o mică piață fără denumire consacrată, poate „Piața Teatrului Odeon”. Aici coexistă, literalmente în câțiva pași, academismul francez, modernismul interbelic, art deco-ul de sorginte americană, arhitectura socialistă târzie și construcțiile postsocialiste.

O asemenea juxtapunere este posibilă tocmai pentru că Bucureștiul nu a fost modelat de o singură viziune urbană. Spre deosebire de Paris, unde baronul Haussmann a reglementat riguros ritmul străzilor și al clădirilor, Bucureștiul este un palimpsest de intervenții succesive, adesea contradictorii. Iar acestea alcătuiesc exact imaginea sa urbană eclectică.

Arterele modernității: aspirații și nostalgii

Ne aflăm acum la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta.

La mijlocul secolului al XIX-lea, orașul era descris de un călător spaniol ca un „sat” cu case răzlețe pierdute printre grădini și turle de biserici. Străzile erau sinuoase. Fără ziduri de fortificație, interzise de otomani, orașul se dezvoltase în toate direcțiile, fără presiunea spațiului, ceea ce permitea acest peisaj de oraș-grădină înainte de orașele-grădină planificate ale lui Ebenezer Howard. Trasarea bulevardelor moderne a venit ca gest de a oferi o structură și o ordine urbană, similar cu multe alte orașe în secolul al XIX-lea, și mai ales cu Parisul, unde baronul Haussmann, prefect de Sena, a desenat bulevardele și pentru a transforma orașul și pentru profit prin investiții imobiliare, dar mai ales pentru a preveni insurecții, permițând armatei să se miște cât mai rapid. În București, întâi apare axa E-V, inclusiv bulevardul numit astăzi Regina Elisabeta. Pascalopol, moșierul din Enigma Otiliei, rememorează cum înainte de bulevarde, acum „străzi de lux” erau nu cu mult timp înainte „teritorii cu vii”.

Noile bulevarde sunt conturate de fronturi continue, precum în restul Europei, în contrast cu Bucureștiul caselor cu intrarea dinspre grădini, nealiniate la stradă. Pe bulevarde apar clădiri reprezentative sau rezidențiale cu apartamente, o nouă tipologie pentru București. În prima categorie se înscrie Grand Hôtel du Boulevard, în intersecția unde ne aflăm, unul dintre „produsele” acestui nou tip de infrastructură urbană. Aici se afla librăria Alcalay, celebră pentru tipărirea, începând cu 1899, a colecției „Biblioteca pentru toți”, dar și pentru vitrinele sale cu ultimele titluri de la Paris, ce apare în numeroase romane ca reper.

Viața mondenă antebelică și interbelică, cu balurile de la Cercul Militar și promenadele de seară, creează un imaginar al orașului sofisticat, cosmopolit. Literatura epocii consemnează însă nostalgii pentru ceea ce s-a pierdut prin modernizare și trasarea bulevardelor, care a implicat demolări: case, grădini, ritmuri vechi ale orașului. Demolarea este deci un act al modernizărilor orașului încă cu un secol înainte de marile distrugeri ale lui Ceaușescu.

Ioana Pârvulescu, în Viața începe vineri, scrie despre această preistorie a nostalgiei Bucureștiului dispărut cu referire la Mănăstirea Sărindar, demolată pentru construcția Cercului Militar Național: „O fântână arteziană se află acum unde se afla odinioară altarul.” Distrugerea venea din elanul edilitar al primarului Nicolae Filipescu, înscris într-un discurs familiar și astăzi: „Și fiindcă Sărindarul era lăsat în paragină, în loc să caute să-l refacă, hotărâse să-l dărâme. Un pic de dreptate avea, să recunoaștem: de când i se adăugaseră anapoda două turle, devenise un pericol public”. Demolarea fusese făcută de prizonieri ai închisorilor, „fiindcă nimeni nu voia să se atingă de un lăcaș sfânt”. Loc în care mulți bucureșteni se căsătoriseră sau își însoțiseră pe ultimul drum pe cei dragi, demolarea ei „rănea multe amintiri”, evocând discuții de peste un secol din București, sau chiar din Berlinul postsocialist, unde demolarea Palast der Republik era însoțită de aceleași motive de ștergere a experiențelor personale, dar și de ruptură societală între două lumi. Absența, de multe ori, joacă un rol mai vizibil decât prezența:

„Efectul asupra bucureştenilor a fost mai rău decât s‑a putut prevedea, veneau bătrânii plângând şi cerând să li se dea şi lor măcar o cărămidă, s‑o ia acasă, să‑i păzească de rele. Curios, de când nu mai era pe lume, parcă bucureştenii vedeau mai bine Sărindarul decât atunci când fusese“.

Calea Victoriei nu este unul dintre bulevardele nou trasate, cu o istorie veche drept Podul Mogoșoaiei, dar este și ea profund transformată la cumpăna secolelor de aceste influențe arhitecturale și devine artera performativității acestei modernități europene. Este o scenă privilegiată a Bucureștiului literar. Nu doar că aici este Capșa, pe care Paul Morand o descrie ca „timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureșții“. După cum relevă Andreea Răsuceanu, personajele literaturii române se definesc adesea prin felul în care traversează această arteră: aici Titu Herdelea se plimbă în Răscoala lui Rebreanu, Felix o urmărește pe Otilia; Emilia din Patul lui Procust ajunge într-o mașină albastră; Ioanide al lui George Călinescu se pregătește de banchet la Continental; mai târziu, personajele lui Radu Cosașu văd aici un „Sunset Boulevard” bucureștean. Calea Victoriei era locul vizibilității sociale, al transformărilor, al aspirației. În Concert din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu scrie:

„ Era aproape cu neputinţă să treci câteva zile în şir pe faimoasa Calea Victoriei fără să întâlneşti pe oricine ai fi vrut sau n‑ai fi vrut. Bucureştiul rezolvă problema de a fi oraş mare şi mic deodată, provincie şi capitală“.

Iar în Enigma Otitilei,

„În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându‑şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple“.

În romanul omonim din 1933, Cezar Petrescu descrie Calea Victoriei ca pe scena de reprezentare a Bucureștiului. În povestea cu două fire narative, una a procurorului Constantin Lipan, ajuns dintr-un târg de provincie magistrat în capitală, și cealaltă a lui Mihai Ozun, un tânăr scriitor ce caută succesul literar, Bucureștiul este locul pierzaniei, „Capitala care ucide”, care înfrânge și dezrădăcinează oamenii și îi compromite moral, iar Calea Victoriei este locul unde se joacă „drame intime și morale, înălțări și prăbușiri, triumful ambițios și falimentul vanităților, tot ceea ce colcăie, abject și sublim, în acest bâlci care e Calea Victoriei, culminând pe distanța dintre Capșa și Palat”.

Dualitatea între orașul pierzaniei, motiv al scrierilor sămănătoriste și tradiționaliste, și orașul oportunităților, mult mai prezent pe filonul lovinescian al romanului modernist, Cetatea vie a Hortensiei Papadat-Bengescu, se exprimă deci și prin felul în care transpare însăși Calea Victoriei.

Iar poate cel mai pregnant este caracterul mutabil și efemer al peisajului urban. În romanul lui Cezar Petrescu, un pasionat de istorie scrie pe tema schimbărilor dese din geografia simbolică a Bucureștiului.

„Calea Victoriei de ieri şi de astăzi e pe ducă. Toate se deplasează în alte direcţii de pe planul capitalei, spre bulevardele acum încă deşarte şi neumblate, aproape pustii. Mâine, pustie va fi Calea Victoriei… O ruină istorică, o amintire“

Acest spațiu este legat continuu de nostalgii ale Bucureștiului pierdut. Dacă demolarea Sărindarului amintește de dispariția orașului patriarhal balcanic sub buldozerele modernității francizante, Cercul Militar devine obiect al unui trecut interbelic dispărut sub comunism. Madam Ioaniu din Dimineaţă pierdută rememorează cu fosta ei servitoare aceasta epoca apusă „Cu Lulu mă duceam la toate balurile la Cercul Militar, dansam toată noaptea, şi dimineaţa, când mă întorceam cu trăsura acasă, mă simţeam proaspătă, ca o floare“. In alt roman al Gabrielei Adameșteanu, eroina Letiția Branea vede decăderea orașului postsocialist. În locul vitrinelor de cinematograf pe lângă care trecea, se ridică acum „clădiri maronii, jupuite, cornişe dărăpănate, anunţuri TO LET, FOR SALE, săli de locuri mecanice unde se spală bani, POKER CLUB, sex-shopuri“. O scurtă conversaţie surprinde perfect confuzia tranziției urbane: „ „Dacă întrebi unde este bulevardul 6 Martie, se uită la tine buimaci, parcă au căzut din lună!“, se plânge Letiţia. „Tu ai căzut din lună!“, replică Petru. „Umbli după moştenirea unchilor tăi şi plângi după sărbătorile comunismului care i-a căsăpit!“ (Fontana di Trevi).

Umbrele trecutului sunt imprimate în textura urbană. Dar alte episoade nu pot fi citite pe ziduri, deși surprinse în literatură și mărturiile vremii. Mihail Sebastian scrie cum la colțul Bulevardului Elisabeta, un grup de tineri vindeau ziare, interpelând trecătorii cu „Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!“. Sebastian scrie

„„Oamenii ăștia vorbesc despre moarte, și anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lângă ei, cu gândul la alte lucruri, auzindu‑i doar pe jumătate. […] Dacă mă gândesc bine, grav nu este faptul că trei băieți se pot așeza la un colț de stradă ca să strige «moarte jidanilor», ci că strigătul lor poate trece neobservat, fără rezistență, ca un clopot de tramvai“.”

Orașul modern nu este doar lumină, ci și orbire în fața violenței politice sau xenofobe. Așa cum sugerează teoria urbană a lui Simmel, spațiul urban modern permite indiferența, blazarea, suspendarea solidarității și diminuarea empatiei. Ce înseamnă, atunci, proiectul de modernitate pentru oraș?

A fi continuat.

Gruia Bădescu este cercetător la Institutul de Studii Avansate din Paris și lector invitat la SNSPA. Deține un masterat în design urban și științe sociale la London School of Economics and Political Science (LSE) și un doctorat în arhitectură la Universitatea Cambridge. Cercetarea și practica sa se concentrează pe orașele aflate în transformare, în special pe cele post-socialiste și post-conflict. A colaborat cu organizații internaționale precum National Geographic Society, PNUD, Banca Mondială și Space Syntax România, și este membru al Grupului de Lucru pe Patrimoniu Disonant al Agendei Urbane UE.