Palatul Telefoanelor

 „Curând Nicu i-a găsit un post de telefonistă. Era ceva nou pentru ea să plece în fiecare dimineață de-acasă, să meargă până în Calea Călărașilor și de acolo să coboare spre Hală, și tot mai departe, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor. Îi plăcea că primăvara, dar mai ales vara, se simțea mirosul de apă stătută, ca altădată în orașul de pe malul Dunării. În preajma cursurilor de apă lumina era alta, trecea altfel prin frunzele copacilor de pe maluri, aerul era verde, gros și moale, îl simțea imediat cum i se impregna în haine. A străbătut așa trei anotimpuri, în drumul ei spre ceea ce o aștepta, încă forme ideale ale lucrurilor care urmau să se întâmple.”

„Era ultima noapte dinaintea Anului Nou. De la penultimul etaj al Palatului Telefoanelor unde lucra Ioana vedea până departe, spre periferia orașului, hipodrom și marele parc care mărginea Șoseaua. Bucureștiul nu mai părea atât de mare de aici, de sus, vara era o întindere verde întreruptă de clădiri înalte, albe și elegante, iarna vegetația se retrăgea și apărea osatura orașului, scheletul făcut din case mici de mahala, negricioase, în dosul marilor străzi centrale. Se uita uneori multă vreme pe fereastra mare, la vânzoleala continuă de pe Cale, la automobilele care păreau de sus niște insecte uriașe de culoarea antracitului târându-se amenințător printre oameni. O mulțime amestecată, grăbindu-se spre casă, cu pachete învelite în hârtie de la băcăniile de lux și cofetăriile din jurul Palatului, se mișca pe două fronturi, spre Cercul Militar și înapoi, spre Ateneu.
Mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija să se petreacă așa, și nu haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea bruc, stârnind indignarea trecătorilor. Un brad uriaș de carton împodobit cu luminițe fusese suspendat pe aproape întreaga înălțime a Palatului, se vedea din Șoseaua Bonaparte, nimeni nu trecea pe bulevard fără să se oprească să-l privească. Atmosfera festivă o contaminase imediat pe Ioana, acasă, în Mântuleasa, Lala și bărbatul ei pregăteau o mare petrecere pentru fratele ei mai mic, întors de câteva săptămâni dintr-un lagăr rusesc.”

„De când ajunseserăm la Bucureşti, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină şi Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcţie sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracţie de firmele luminoase, erai înapoi pe Strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Şi aici puteai ajunge jos, la Dâmboviţa, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galaţi, nu se plimbau perechi la braţ, lipseau şi ţigăncile cu coşuri de răchită pline de trandafiri îmbobociţi. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâşâit întunecat, ca şi cum ar fi târât un linţoliu peste oraş. Te aşteptam în faţa Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăştiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, aşa că o vreme mulţimea haotică se îmbulzea mai puţin, părând că se deplasează în aceeaşi direcţie, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieşeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă şi-şi croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.”