Despre București

Alexandru Ipsilanti era conducătorul mișcării de eliberare a Greciei de sub Imperiul Otoman, Eteria, și responsabil pentru uciderea lui Tudor Vladimirescu. 

„In fine armata eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia și Iordache Olimpie, intră în Țara Românească, iar la 25 Mai ajunse la satul Colintina și formă acolo cuartierul ei general. Ipsilant primi închinăciunile boierilor, ale clerului și pe ale tuturor tagmelor ostășeşti şi neguțătoreşti. Lingușirile însă ce i se făcea în toate dilele de fananoți şi câțiva români corupți, ce voiau să exploateze eteria în interesul lor, ameţise foarte mult capul acestui căpitan; dar tocmai când bietul om se obicinuise cu viața și pompa domnească la care începuse să aspire, primi trista ştire că turcii au intrat în ţară prin mai multe părți, şi că se îndreptează asupră-i cu forţe considerabile ca să-l zdrobească deodată.”

Duplicitarul Dinu care se opusese revoluției lui Tudor Vladimirescu, apoi o susținuse atunci când vedea că are sorți mari de izbândă și ar putea însemna să își piardă privilegiile, vede în sosirea lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească, susținut de Rusia, o oportunitate unică de a-l înlătura pe Tudor Vladimirescu și de a opri răzmerița pornită de acesta împotriva boierimii. 

„După ce ciocoiul se împăcă cu conştiinţa sa în privința lașităţei ce voia să comită și după ce îşi făcu toate dresurile cu unul dintre consuli, porunci să înhame armăsarii la butcă și se duse la Colintina ca să se prezinte înaintea lui Ipsilante.
[...]
Ciocoiul îşi scoase cizmele cele de saftian roșii şi rămâind numai cu meșii îşi puse o pereche de papuci galbeni de Țarigrad, își strânse giubeaua la piept şi intră în camera lui Ipsilante, unde după ce făcu câteva complimente pline de linguşire, voi să sărute haina principelui, dar fiindcă principele refuză cu delicateţă acest act înjositor, ciocoiul sărută ciucurii patului pe care ședea Fanariotul.”

„Tudor Vladimirescu, luând ştire că lpsilante a intrat în țară, își împărți oștirea în două părţi: dintr-una formă mici garnisoane pentru apărarea mănăstirilor din Valahia mică, în care îşi avea depuse provisiunile necesare pentru hrana oștirei; iar cu o parte compusă din şease mii de panduri aleşi și două mii cinci sute de arnăuţi comandaţi de Macedonski şi Prodan, luă calea către Bucureşti, şi se aşeză în mănăstirea Cotroceni, și pe câmpia dimprejurul ei, formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observa mișcările lui Ipsilante, pe boeri şi politica turcească. 

Simțindu-l pe Tudor Vladimirescuca pe un rival, Ipsilanti își dorește înlăturarea lui: «Voi porni numaidecât la Cotroceni, ca să zmulg din pieptul şi inima potrivnicului meu acele virtuți care astăzi chiar îl fac mai iubit şi mai respectat de cât pe mine!...»”

„Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibașă trimis într-adins de Sultan ca să omoare pe Rami-Paşa ce se întorcea atunci din Rusia. Orele nopței erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirei o panoramă fantastică și răpitoare.
[...]
În momentele acelea postelnicul Andronache trecea pe ulița Izvorului călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale şi ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic [...] a cărui melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar. Încântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente, şi văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru unduind în neorânduială. Cămaşa de borangic, singurul vestmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă încât lăsa să se vadă un piept mai alb de cât marmora, o talie de nimfă. Ochii ei cei negri și plini de văpaie amoroasă, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcele accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.”

„Ne oprim puţin din această narațiune, ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma architectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea, noua reşedinţă domnească ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813. 

Architectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat. Fațada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi cibucul, privind pe trecători.
[...]
Curtea domnească pe timpul acela se deosibea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga. [...]”

Îndrăgostit întâmplător de fata pe care o zărește seara la geam în timpul plimbării prin Cotroceni, Andronache Tuzluc se interesează cine este cea mai frumoasă fată din Mahalaua Izvor.

[...]
„dar ei voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate?
- Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale Ciohodaru.
- Şi unde locuieşte această frumoasă cucoană?
- Ea locuiește împreună cu tată-său în nişte case boiereşti peste drum de biserica Izvorului.
- Casa are două ferestre cu cafaz în fața uliței, nu este așa?”

În grădinile publice precum Giafer sau Cișmigiu oamenii veneau să facă grătar, horă  și uneori scandal. Aici veneau oameni de toate felurile, se înfiripau idile sau amantlâcuri nerușinate. 

„Ce ziceţi domnia-voastră despre acele amoruri zgomotoase, care încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoţite cu tobe și cu tipsii întocmai ca la grădina lui Giafer, și care se termină prin păruieli, în clasele de jos, şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crimă au săvârșit pacinicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigătele birjarilor şi oftările cele monotone și ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi de cât pisicile: căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc și ele o lună pe fiecare an, și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută.”

„Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel nou, era pe timpii aceia o piaţă triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.

Pe la 1814, aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirei canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și fără veste el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițile Bucureştilor pe timpii aceia.”

Adi, antropologi, scriitor și jurnalist, se mută în Ferentari ca să facp un doctorat despre manele și să înțeleagă viața și oamenii de acolo.

„Că se întâmplă asta când ies în Centru nu e neapărat o problemă, de obicei sunt cu prieteni sau cu oameni care mă ştiu. Dar când asta se întâmplă în Ferentari începe să fie o problemă, fiindcă nu mai sunt între prieteni, iar oamenii de aici nu înţeleg ce se întâmplă şi reacţionează imprevizibil.
[...]
Să merg prin crâşme ieftine e parte din jobul meu, fac un doctorat pe manele şi de-aia stau în cartierul ăsta, să mă ţin aproape de obiectul muncii, că Ferentarii au rămas singurul cartier din Bucureşti unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculţi.
[...]
Sunt două reguli de bază în Ferentari – pe care le-am auzit repetate până la saţietate: prima e cam paranoică, să nu-ţi dai numele real şi mai ales să nu arăţi buletinul nimănui (de altfel, toţi se cunosc după porecle), iar a doua – să nu-ţi dai adresa exactă şi să nu bagi în casă oameni cunoscuţi la o bere. Prima regulă am cam ignorat-o, însă de a doua m-am ţinut.
[...]
În Ferentari mă simt ferit de istorie şi de politică; e bula mea de 90’s, care mă protejează de prezent. Lucrurile se schimbă şi aici – dar nu în ritmul din restul oraşului, încât cei din afară care vin aici rămân cu o impresie covârşitoare de loc abandonat în anii ’90, cu afaceri îngrămădite în dughene, praf pe străzi şi haine Made in China.”

„Barul n-are firmă, iar numele i se trage de la porecla patronului, un tip cu păr grizonat şi ochi cenuşii metalici – sobru, distant şi sigur pe el, cum sunt de obicei oamenii cu bani. Omul îşi scoate banii din imobiliare, cumpără terenuri ieftine în Ferentari, pe care le vinde mai departe – iar barul îl ţine pentru prestigiu; e, cum ar veni, afacerea de la stradă. Pe iarnă, locul merge în gol, fiindcă n-are clienţi – şi doar în serile de vară se mai umple terasa. Aici, berea e ceva mai scumpă (cu 50 de bani) – dar e totuşi cel mai select bar de pe Prelungire, cu vin roşu sec şi două WC-uri, pe scurt, singurul la care poţi să-ţi scoţi femeia; toaletele n-au colac şi sunt în curte, pe terasă – dar ce contează, cât timp nu sunt mixte.

Peretele dinspre terasă fusese decupat şi înlocuit cu un geam mare de termopan alb; înăuntru, mesele şi scaunele sunt de pal melaminat bej, cu picioare subţiri de oţel cromat, ca în restaurantele decente din alte cartiere; pe terasă, mesele şi scaunele sunt din şipci paluxate de lemn, întărite pe interior cu tije de fier.

Florică (+55), chelnerul, era de-al locului, născut, crescut pe Ferentari şi uns cu toate alifiile: plimbat prin tot felul de medii – başca, chiar după Revoluţie, patru ani p-afară.”

În 2016, Schiop a făcut o petrecere cu manele chiar aici, spunând într-un interviu pentru Gândul: „Party-ul o să fie La Băiatu, terasă/barul unde lucrează Florică, pesonajul meu din cartea Soldații – adică la capătul Prelungirii Ferentari, chiar în inima cartierului. Băiatu, aka patronul Boieru din cartea mea, mi-a zis te-am lăsat să filmezi aici, ți-am omenit prietenii; fă și tu ceva pentru noi.”

„E un cort la Zeuri, că băiatul săracu avea decât 24 şi a murit de supradoză. Eu sunt Alberto smardoiul, să ştii, mă găseşti la crâşmă la Zeicani. Aşa am făcut cunoştinţă cu Alberto – dar nu despre el vreau să povestesc deocamdată, ci despre priveghiul ăla.

Priveghiul se ţinea într-adevăr într-un cort militar, între blocurile de acolo. Era o masă la intrare, de-aia rotundă de plastic, şi nişte scaune în jurul ei – şi alta mai în fundul cortului, la care m-am aşezat, chiar lângă un tun ruginit de căldură, alimentat de la o butelie ţinută într-un lighean cu apă.

Un bărbat între două vârste, o rudă a mortului, mi-a pus în faţă o sticlă de vin şi nişte salam ieftin cu pâine – şi vinul ăla mi-a pus capac. Am încercat să mă bag în seamă cu bărbatul, dar îmi dădea răspunsuri monosilabice, cu dinţii strânşi; clar, omul era prins în durerea lui, numai chef de turişti exotici n-avea. Nu eram bine-venit acolo şi dacă mi se dădea să beau şi să mănânc era din politeţe, că ăsta e obiceiul la priveghi. Am întrebat despre mort, iar asta a îngheţat de tot discuţia, fiindcă era o chestiune intimă şi băiatul murise în circumstanţe dubioase.”

„Era o zi nebuloasă şi umedă, cu un aer înăbuşitor de cald, şi el a zis hai în Orăşelul copiilor, pe Cocioc, ne uităm la pizde şi ne dăm în maşinuţe – iar eu am zis hai. Pe Cocioc m-a luat de mână, ce, crezi că mi-e ruşine? Îmi place bărbaţii – şi am simţit nevoia imperioasă să beau ca să uit; şi, după ce am ras scurt două beri la o terasă, am luat un pet de la un ABC şi ne-am dus pe malul lacului. I-am propus să mergem pe o insuliţă izolată; dar n-a vrut, a zis să mai vedem şi noi oameni, destul am stat în casă.

Tot atunci, pe Cocioc, am aflat şi de ce a intrat Alberto la puşcărie – făcea parte din cea mai jalnică categorie de tâlhari, cei care smulg obiecte din mână sau lanţuri de la gât şi o iau la fugă; şi, dacă victima ţipă sau se opune, o liniştesc cu pumnul.”

„M-a dus la mama dracului, dincolo de Piaţa Ferentari, lângă ghetourile de la Zăbrăuţi. La o sută de metri de blocuri, dând în bulevard, e un intrând plin de sălcii şi boscheţi, un fel de fostă stradă, invadată de vegetaţie – pe scurt, un loc neverosimil de sălbatic şi de intim, în care ţârâiau greierii.
Dar nu eram singuri acolo, mai era un drogat care zăcea sedat în iarbă şi Alberto s-a enervat când l-a văzut, valea de aici jegosule. Dar drogatul era făcut bine, nu putea articula nimic, doar se uita cu ochi goi la noi şi gângurea ca prin somn.”

În clădirea de la intersecția Căii Victoriei cu Lipscani, la etajul 1, între 1877 și 1879 a fost redacția ziarului conservator Timpul. Aici au scris Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. 

Într-un episod de o sfâșietoare nostalgie, Pantazi i se confesează nararorului, povestindu-i viața si copilăria lui de bucureștean.

„Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin: și aici, întremându-se deodată, glasul îi se polei parcă de trufie...sunt grec.
[...]
Și când, la moartea [mătușii] ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua-roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul-Constantin și Sfântul-Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește păragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!”

După ce se mută la Cișmeaua Roșie, ca să uite de dezamăgirea extremă în amor pe care o suferise din cauza Wandei, Pantazi dă frâu liber la risipă și haos:

„Ca să mă amețesc, mă aruncai în vâltoarea vieții de petrecere și cu așa avânt că am speriat cu desfrâul și cu risipa Bucureștii. Vreme de un an, la Cișmeaua-roșie, unde mă mutasem, chefurile până la ziua albă s-au ținut lanț. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte: când plecam la vânătoare sau dam câte o raită pe la mănăstiri era cu un alai de cel puțin douăzeci de trăsuri încărcate cu vârf, bașca feciorii cu merindele și taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cât de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie ca seara s-o găsesc la mine în așternut. Erau bărbați cari mi-aduceau nevestele și frați surorile. Dar mă ținea tare scump și ca să fac față la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moștenisem bani ghiață, am făcut datorii peste datorii.”

Pantazi primește de la „una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama” vestea că logodnica lui, Wanda, l-ar înșela cu „Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica. De nu crezi, maică", adaogă ea, stai odată noaptea la pândă după unsprezece, să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră.”

Măcinat de bănuieli și de îndoială își lasă iubita acasă și contină drumul până la casele mătușii din Cișmeaua-Roșie unde se reculege.

„Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur orașul și pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua-roșie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului Domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”

 Naratorul se alătură prietenilor într-un birt din strada Covaci unde urmau să își petreacă seara, prilej cu care aflăm în detaliu despre viața și firea fiecăruia dintre ei. Seara începe lent și posomorât deși treptat se destinde, ba chiar mai degenerează în câte o ceartă sau discuție tensionată pe care o aplanează cu șampanie, ocheade către femeile de la mesele vecine și tot felul de spirite.

„Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia.
[...]
„Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o Sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Ași fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru.”

Finalul serii este cu adevărat memorabil, la ieșirea din birt cei patru tovarăși au parte de o scenă neașteptată având-o ca protagonistă pe Pena Corcodușa, a cărei apariție dezlânată, frizând grotescul simbolizează exact trecutul apus, decăzut, lipsit de glorie. Pena este cea care îi fixează pe cei patru într-o cheie ironică a declinului și a decăderii când le strigă printre bolboroseli: „Crailor! Crai de Curtea-veche”, făcându-l pe narator să se întrebe „Vorbise prin ea oare altcineva, de altă dată - cine știe?” iar despre Pantazi să remarce că „această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face Iui Pantazi atâta plăcere. I se luminase fața, nu se mai sătura de a o rosti.”

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”

„Am umblat cu dânsul [cu Pantazi], în sus și în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-ași fi crezut că era Pena Corcodușa; cum ași fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că in acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de vecinicii, îi se arătase aevea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești.”

Pestriță, săracă, la periferia unui oraș în expansiune, mahalaua se țese în jurul unei gropi de gunoi la marginea căreia își duc viața cei mai săraci dintre cei mai săraci. În Groapa lui Eugen Barbu mahalaua e casa zidarilor, ceferiștilor, cârciumarilor și hoților deopotrivă. Numele și l-a luat de la inginerul arhitect Nicolae Cuțarida. Azi pe locul fostei gropi se află Parcul Cireșarii (Parcul Copilului).

„Se auziră cocoșii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul pustiu și întins al Cuțaridei, mai răzbeau înjurăturile căruțașilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se deslușeau câteva străzi înguste cu case joase.”

„La câțiva pași de Podul-Mogoșoaei, într-o uliță singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare și posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiați ce treceau pragul acelei bogate locuințe unde, până în cel din urmă ungher, se restrângea, sever, sufletul stăpânului. ÎI găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui.”

Între limitele descrise de Piața Matache Măcelaru și Piața Chibrit își are activitatea dar și sfera de influență vestitul dansator de tango Gogu Vrabete. 

„Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi și tractiruri cu felinare roșii. De pivnițe, ganguri întunecoase cu curve, curți umbroase cu mese și mușterii care își negociau tariful. Încãierãri în fiecare searã. Se luau în cuțit sã-și probeze onoarea. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colț din Valahia. Aici dădeai de Gogu Vrabete.
Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea și lume din afarã, nu doar fanții dintre Chibrit și Matache Măcelarul.”

Ilinca se stinge în mod neașteptat de scarlatină, boala care pe vremuri făcea ravagii în rândul copiilor și tinerilor. Pantazi nu se poate ocupa de înmormântare deși plătește el tot așa că își roagă prietenul să se ocupe el. Naratorul neștiind mai multe și nefiindu-i cu putință să preia o asemenea sarcină pleacă în căutarea lui Gore Pirgu să ceară ajutor și după multe pregerinări dă peste el, întâmplător, la Capșa. 

„Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat dearândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. [...] Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? — de Gore, de Gore Pirgu în ființă. [...]
Și în vreme ce-mi sorbea cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de Mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București.”

Salonul lui Akim este locul unde Gogu Vrabete este rege, toată lumea îl cunoștea și admira iar el putea să se desfășoare ca o vedetă de prim rang: „venea când dansul era-n toi, fix între piesa 4 și 5, maximum de rafinament în ce privește protocolul. Știa sã-și vândã marfa. O seară de dans fãrã Gogu Vrabete era de neimaginat.”

„Se ducea la salonul lui Akim înțolit în costum cenușiu la două rânduri, cu dungulițe subțiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. [...] Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apărea pălăria. Punea talpa și se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ — litere albastre verzi violet, alături de o pereche îmbrățișatã pe un afiș înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. 
Cavaleri și domnișoare, intrați înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreție, sifon la gheațã, pateurile maestrului Zigu. La intrare câțiva duri îl recunoșteau. Se dădeau în lături plini de respect.”

Aflăm mai târziu în roman cum Gogu s-a „bătut” în tango-uri cu Jean Glonț-Cairo ca să își păstreze supremația de cel mai bun dansator. De fericire a plecat spre casă dansând pe străzi și visând la o carieră strălucită: „Eu, Gogu Vrabete, din salonul de dans Akim din Piața Matache Măcelaru, Calea Griviței nr. 78! Visa la o carieră de dansator de tango. S-a dus acasã dansând prin ploaie. Se vedea culegând aplauze, poza pe afiș. În mahala vor auzi de el la radio, o să-i citească toți numele în jurnale.”

Aflăm din pățania cu Jean Glonț-Cairo că Gogu Vrabete îl detronase pe acesta din postura de cel mai bun dansator cât Cairo a stat la închisoare. Odată ieșit și aflând că Gogu l-a înlocuit e gata să îl ucidă. 

„Venise acasă și găsise pe altul cocoțat pe tron. Timpul nu ședea în loc. Erau alte vremuri. Cine e ăsta? a întrebat. Un nașparliu din Grant. Ți-a luat locul. N-a răbdat. Așa a ajuns Cairo să dea cu cuțitul.”

După ce îl învinge cinstiti pe Jean Cairo la un battle de tango, Gogu pleacă acasă în Grant unde îl așteaptă scrisoarea care îi va schimba soarta.

„A ajuns târziu acasă, sub podul Grant. A găsit în cutia poștală plicul bleu cu ștampila Comisariatului militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar n-avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită și carnea de tun era la mare căutare.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”

„Cartierul Gării de Nord a ars. La 7.43 zidurile încă fumegau. Bombele au prăpădit până dincolo de mahalaua Dracului și cartierul burghez Domenii, au bătut piața Chibrit. Depou, triaj, Grant, zob. Jale mare. Mii de morți și tot atâția răniți, într-o jumătate de oră, la prânz, când mâncau toți de prânz, să le stea bine dumicatul.”

Punct de plecare pentru întreaga poveste dintre Nora și Paul, accidentul are loc la intersecția dintre Strada Icoanei si ceea ce în anii '30 se numea Strada Orientului. Bulevardul Dacia, inainte de sistematizare și prelungirea până în Calea Moșilor se oprea la intersecția cu strada Icoanei (la vremea respectivă numită Lahovari) și continua până la Piața Galați (astăzi Piața Gemeni) sub denumirea de Strada Orientului. 

„Se hotărî să rupă ea tăcerea.
— Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Am alunecat se vede de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.
— Din mers?
Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o însufleți.
— Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuesc aici aproape, în Bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește, decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se întâmplă niciodată nimic. Numai astăzi. Nu știu cum s’a întâmplat...”

Dintr-un extras din presa epocii aflăm că Poliția este îl caută pe „tâlharul Cairo și complicii lui” care dăduseră „mai multe lovituri în diverse cartiere, Lipscani, Cotroceni, Parcul Jianu” (unde au devalizat locuința ministrului de Interne dl. Teohari Georgescu). 

„Poliția a primit informația că se afla într-o casă din piața Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, exprostituată la bordelul «Casanova». E cu curva aia, Katia Olșevsky? a întrebat denunțătoarea, dar comisarul Țepeluș n-a dorit să răspundă acestei chestiuni iscată de gelozie. Gangsterii au fost surprinși pe când împărțeau prada, poliția a făcut somațiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian.”

Tot dintr-un extras din presa vremii aflăm că împătimitul parior de la Hipodromul Băneasa își joacă ultima șansă de a-și recuperea averea pierdută tot prin pariuri și... pierde. Și pentru că era prevăzător își anunțase deja ziar moartea, cu o zi înainte. 

„Culiță Afanei, cunoscut pierde-vară, ăi-a jucat ultima șansă. Dacă ar fi câștigat, își refãcea averea. Punâd răul înainte, că pierde, și-a anunțat moartea în prealabil în ziare, la rubrica Decese. Calul pe care a pariat, April, iapa de 2 ani, a pierdut la potou. A fost găsit într-o baltă de sânge de jockey-ul Aristide. Pariorul și-a tras un glonț în gură, chiar dacă nu a crezut nimeni că o va face. Anunțul decesului a apărut în dimineața aceleiași zile în presă, chiar înainte de a i se găsi cadavrul. Ceasul rău! În anunț cititorii, rudele, cunoscuții au fost invitați de sinucigaș la incinerarea sa de la crematoriul „Cenușa”. Nefericitul parior se găsește doar azi la Morgă.”

Conu Rache și naratorul deapănând amintiri povestesc cum „la colț, unde se taie Calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumã.
- Îi zicea: la Niță. [...]
- Păi, era mahala armenească acolo.
- Am apucat-o. Între cireșii înfloriți se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, de la fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-Afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

„De după o perdea de plopi uriași, se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, majestos și frumos ca nici un alt liceu din țară! Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile: micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian!
Zugrăvit alb, iar la feresterele de sus, cu un brâu de cărămidă aparentă vopsită în albastru ca cerul, coloarea noastră, a lăzăriștilor, coloarea dragă a șepcilor noastre, coloare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de mușchetar la fiecare prilej... coloare care a iscat multe scandaluri și bătăi între noi și elevii altor licee, pe cari îi ironizam în primul rând pentru coloarea liceului lor.”

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

Sub amenințarea invaziei nemților oamenii se pregătesc să evacueze orașul, plecând spre Iași. „Căderea Capitalei, e chestie de câteva zile numai.”  Aflăm că mai întîi au fost puse la adăpost toate colecțiile de artă și obiectele, mobilele de valoare din Peleș, apoi citim că cei mai importanți demnitari și familiile lor „numai filo-boși” vor pleca cu prioritate. La urmă vor rămâne civilii care se vor îmbulzi în ultimele trenuri care pleacă spre Moldova. 

„Gara Mogoșoaia e tixită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii, forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. "Orbii" lui Maeterlink au reușit înfine să se reprezinte și în România.
[...]
Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți, se revarsă cleioasă ca astfaltul peste primele două rânduri de șine... În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate... Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion.
Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urît până la plecarea trenului.”

„Baletul e de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea, și se ține la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, de pe strada Viitorului, aproape de Piața Galați. E o casă veche, cu două etaje, care seamănă un pic cu fosta mea grădiniță de pe Dacia. În fiecare încăpere a casei se întâmplă câte ceva, e un zumzet continuu de șoimi și de pionieri din tot sectorul 2. Parcă suntem cu toții într-un stup.
[...] aștept ca tovarășa profesoară să ajungă în dreptul meu. 
N-o să scap și de data asta, mai bine mă aplec, flexez, întind.
- Spatele drept și pieptul în față! Un’, doi, trei, patru…
Jap! îmi trosnește o linie peste picioare. Mă doare și încep să plâng fără zgomot.
Așa era la Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei, puteau să facă din tine orice, chiar și balerină!”

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„Pasajul Vilacrosse era Occidentul nostru, acolo, la o galanterie, se găseau sutiene nemțești sau poloneze, chiloți cu dantelă și furouri de saten, nu trebuia decât să cumperi câteva mărunțișuri din magazin și în pachet ți se adăuga și marfa cealaltă, cu mult mai scumpă. Intram în pasaj și copertina lui de sticlă galbenă estompa brusc zgomotul orașului, era mult mai rece decât afară și un alt aer, mirosea a ziduri vechi și umede și a carbid, prin colțuri se adunase mizerie s-o cureți cu rindeaua, ca într-o lume părăsită. Pe jumătate așa și era, cine știe cine locuia de fapt în balcoanele miniaturale de sticlă, în care creșteau cactuși de un verde prăfuit, ca niște faluși acoperiți de puf cenușiu, unde zăceau în semiumbra gălbuie, de culoarea apei mâloase, ghivece crăpate cu plante cadaverice care se încăpățânau totuși să trăiască.  Mă gândeam că, într-un fel, așa eram și noi, plante clorotice care se ambiționau să supraviețuiască într-un mediu ostil. Uneori vedeam, prin stratul ros de sticlă, acoperit de mâzga unui noiembrie târziu, câte un chip care părea uitat acolo din alt timp, un chip fără vârstă și fără culoare, martor al cine știe cărei istorii uitate. Ființele astea populau de altfel pasajul, apăreau seara trăgând după ele un cărucior de vinilin maro, în care înghesuiseră legume stâlcite, sticle de oțet, jumătăți de pâine, le târau ca pe niște cadavre în urma ghetelor diforme, mai mari cu câteva numere, a hainelor de-o culoare incertă, a capetelor înfășate în fesuri legate sub bărbie de sub care scăpau câteva șuvițe îngălbenite de păr. Știam toate magazinele de aici, ceasornicăria din capătul care dădea-n Victoriei, unde nu văzusem niciodată pe nimeni, deși ușa era mereu deschisă, ca și cum un ceasornicar-fantomă repara ceasurile unor clienți-fantomă, într-o dimensiune a lumii care ne rămânea necunoscută, cofetăria mică unde se lichefiau în soare niște eclere acre, aceleași câte-o săptămână întreagă, micul și cochetul magazin de pantofi, cu grilajul lui de fier, din alte timpuri, care se închidea cu un scârțâit prelung. Aici, pe niște tăblii lungi de lemn lăcuit, stăteau înșirați pantofii Guban, câte unul din fiecare pereche, dreptul, de parcă cumpărătorii erau cu toții jumătăți de oameni, dar numai mărimile extreme, așa că păreau încălțări pentru picioarele enorme ale unui popor de uriași.”

„În ziua aia m-am târât de-a lungul Căii Griviței, efectul anestezicului începuse să treacă și durerea ascuțită, ca un punct înțepător, apoi ca o lamă care-mi trecea prin uter m-a făcut să încetinesc ritmul. Mi se părea că miros a sânge, că toată strada se îmbibase de izul măruntaielor răscolite cu chiureta, nu mă puteam gândi decât că poate Mariana n-o sterilizase ca lumea. O transpirație rece mi-a făcut fleașcă bluza, cred că afară erau aproape 40 de grade dar eu tremuram din toate încheieturile, orice adiere de vânt mă făcea să mă scutur și mai tare. Avusese dreptate Mariana, trebuia să iau tramvaiul 64, m-ar fi lăsat chiar la noi în stație, dar numai gândul de a mă așeza pe banca de lemn și de a suporta hurducăielile de pe linia aia nenorocită m-a îngrozit [...]. Casele din jur clocoteau în aerul vălurit, zidurile lor galbene, sfărâmicioase, se lichefiau în soarele turbat, îmi amintesc că, deși mărginită de copaci înalți, strada era un deșert orbitor, fără început și fără sfârșit.”

„Am coborât pe lângă tribunal până jos, în capătul Dâmboviței, dar în loc să merg la metrou am luat-o pe pod și m-am întors spre Calea Victoriei [...]. Porțiunea asta de chei mi-a adus mereu aminte de C., mai ales acum, când ceața înghite blocurile înalte de pe fundal, e doar o apă care curge printre sălcii, ar putea fi oriunde, oricând, la începuturile lumii. Dacă apele ei mlăștinoase, pline de toate reziduurile orașului, resturile vieților pe care le mestecă în fiecare zi, mizeria existenței lui de cenușă, nu ar fi curs spre Argeș, și de-acolo, mai departe, spre fluviul nostru, cum zicea Constantin, ci invers, marele nostru fluviu, fără-nceput și sfârșit,  și-ar întoarce apele spre noi, spre oraș, ar începe să sosească, înaintând încet, pe fundul acoperit de nămol al albiei de beton, cadavrele înecaților de la Cazane. Verdele apei ar deveni mai deschis, valuri mici le-ar deschide calea marilor cadavre albe care ar umple albia. Poate ar fi și al lui printre ele, aș recunoaște printre corpurile transparente, albastre în lumina serii, semnul lui de mamă de pe unul din omoplați, peste care mi-am trecut de atâtea ori degetele.”

„Lumina veche din fotografii: e greu de crezut că n-a fost întotdeauna așa, că n-a fost dintotdeauna acolo. Că în grădina unei case albe, cu arbuști uriași de ricin în față, Cehov se plimba prin aceeași lumină, proaspătă, ca tine azi, pe bulevardul Elisabeta, în timp ce coborai spre Cișmigiu. Îmi place să folosesc expresia asta, deși nu e cine știe ce coborâre. Panta ușoară din dreapta Casei Armatei, pe lângă Teatrul Mic și fosta grădină Capitol, cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo, din cauza clădirilor desfăcute ca niște cavouri proaspăt tencuite, nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureștiul avea dealuri, coline, și străzi făcute din trepte. Îți spun că nici măcar când a fost făcută fotografia lumina nu era asta, de acum, că totul e efectul peliculei, al hârtiei învechite, poate puțin și al nostalgiei tale.”

„Azi a venit primăvara, complet pe neașteptate, a fost un 28 februarie ciudat, cu aerul sticlos al zilelor de vară deja, cu un vânt cald care s-a plimbat în vârtejuri prin tot orașul. La un moment dat, undeva la un semafor de pe Buzești, am văzut norii fărâmițați care treceau amețitor de repede, destrămându-se tot mai mult, alunecând undeva în jos, pe strada Cobălcescu, spre Cișmigiu. Și mi s-a părut că pentru prima oară știu cum e să nu mai fii în lume, dar nici complet în afara ei, nu știu cum să-ți explic, probabil ca în timpul celor patruzeci de zile, am avut senzația că pentru câteva zeci de secunde nu mai sunt aici, că văd lumea ca și cum n-aș mai fi în ea.”

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

Profesorul Zaharia Fărâmă, protagonistul nuvelei "Pe Strada Mântuleasa" este ridicat de Securitate și adus la sediu pentru a da declarații despre vizita și relația cu fostul său elev, Vasile Borza.

„ - Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa?
- Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a II-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul. Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine :
- Curios !... ”

În declarațiile pe care le aflăm atât de la profesorul Zaharia Fărâmă, cât și de la Vasile Borza, zona cartierului Tei este una în care se intersectează fragmente reale și imaginare din istoria rememorată a personajelor. Vasile Borza susține că a copilărit în Tei deși, dintr-o conversație ulterioară a acestuia cu comisarul Dumitrescu, aflăm că acest lucru pare să fie fals. 

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„La Marcella se gîndea mai rar. îşi amintea cîteodată de nebuniile lui, şi îi venea să zîmbească. Totuşi, cînd i se părea că o zăreşte pe stradă, simţea un gol fierbinte în coşul pieptului. Şovăia chiar cînd se întîlnea cu Irina Pleşa.  Într-o zi, însă, se surprinse gîndind: Dar toate acestea nu pot rămîne nerăzbunate! Se gîndi să provoace la duel pe Jean Ciutariu, dar ar fi fost prea complicat. Îl pîndi atunci cînd ieşea de la Corso, şi înainte ca Ciutariu să poată "spune ceva, îi plesni două palme. Oamenii se opriră în loc, savurînd spectacolul, dar gata să intervină dacă scandalul ar fi luat proporţii.
— Ştii tu pentru ce, îi spuse Mitică.
Îşi şterse apoi palmele una de alta, cu un gest teatral, şi trecu mai departe. Era foarte încîntat de sine, foarte mîndru că îl priviseră atîtea perechi de ochi. Ciutariu rămase o clipă cu desăvîrşire zăpăcit. Cînd îl zărise, ar fi vrut să-i spună: „Mă Mitică!” şi să-l dezarmeze cu un zîmbet, luîndu-i braţul prieteneşte. Dar Gheorghiu intervenise neaşteptat de repede.
— Nu face nimic, îi trimit martori şi-l provoc la duel! ţipă Ciutariu ca să-l audă lumea.”

„— Eu vă mărturisesc cinstit că nu vă înţeleg, vorbi Eleazar. Vă ascult de o jumătate de ceas bătînd apa în piuă, trăncănind despre destin, despre sensul vieţii, despre morală, şi despre alte bazaconii spirituale, şi vă plîng de milă. Nu înţeleg nimic!...
[...]
— Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi, numai între voi, continuă Eleazar mai aprins. Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitatea şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă. Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învîrteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei? Ce înţeleg milioanele de români care nu vă cunosc personal şi nu vă cumpără cărţile, ce pot înţelege ei din toată flecăreala voastră spirituală ? Există o singură spiritualitate: creştinismul ţărănesc, creştinismul maselor. Să ne înţelegem, nu e vorba aici despre experienţe, dogme, doctrine şi erezii filosofice în jurul, în susul sau în josul creştinismului. Este vorba de acel creştinism pe care îl practică ţăranul de aproape două mii de ani, şi pe care cînd faceţi pe creştinii, veniţi cu tot felul de bazaconii intelectuale şi vă pierdeţi timpul, vă trădaţi misiunea. Cine ştie de voi, de gîndurile sau de creaţiile voastre? Trece viaţa pe lîngă voi, viaţa atîtor milioane de oameni ofticaţi de mizerie şi de bătaie, iar voi scrieţi şi vorbiţi, ca să vă asculte sau să vă citească zece sau o sută de oameni ca voi.”

„Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei, batistă pe care o aruncase stupid, iremediabil. Tot ce făcuse astăzi, era stupid şi, mai ales, iremediabil. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. Trebuie numaidecît s-o caute. Era acolo Marcella, ar fi avut-o din nou aproape, sorbindu-i parfumul ei, amintindu-şi căldura ei.
[...]
Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase, dar păstrase limpede în memorie zidurile casei, forma grilajului. Aproape alergă ca să caute un taxi. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. Orice întîrziere ar fi produs poate ireparabilul. Hotărîrea îi dăduse o forţă sigură, o anumită seriozitate. Trebuia ca măcar acest lucru să se întîmple altfel, împotriva destinului, după voinţa lui. În acele cîteva ceasuri de umblet în neştire, ajunsese aproape de Atelierele C.F.R. Grădina unde azvîrlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Distanţa nu era prea mare, pentru timpul care trecuse. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rînd,. luînd-o spre dreapta sau spre stînga, după cum se nimerea, şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor,. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. De-acolo se va putea descurca singur.
[...]
Plăti şoferului şi, după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard, începu să alerge. Recunoştea străzile; recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu cîteva ceasuri mai înainte, şi care acum îl întîmpinau cu fiecare imagine ştiută. Întîlni umbra unui castan uriaş; îl străbătură din nou toate gîndurile care îi treceau prin cap atunci cînd o zărise întîia oară, la începutul nopţii. Recunoscu, lîngă un colţ, foişorul unei vile. Ştia că de-aici trebuie să cotească la stînga, ca să întîlnească strada casei lui... Casa lui. Ar putea să se mute aici, ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora... Dar nu era deloc timp de închipuiri. Orice clipă ar putea schimba cu desăvîrşire totul. În orice clipă, cartierul acesta prieten, strada asta atît de scumpă — ar putea deveni tot atît de neutră ca şi celelalte. Dacă, din întîmplare, n-ar mai găsi batista...
[...]
Trebuia să fie atent, să recunoască fiecare casă, să-şi amintească orice amănunt. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Simţi în tot trupul un val cald, şi obrajii i se îmbujorară deodată. Dar după ce pipăi grilajul, înţelesese că se înşelase. Porni mai departe, aţîţat, înfierbîntat, aşteptînd ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă, şi totuşi temîndu-se să nu creadă prea repede, să nu se amăgească. Ajunse la capătul străzii, şi începu să creadă că se rătăcise. Avea în orice caz o speranţă; strada „adevărată” încă n-o atinsese. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei, că are încă şanse să o regăsească... [...]”

„Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cîrciumi din dosul Gării de Nord, unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. Se urcară într-un taxi, şi porniră. Maşina se opri în faţa cîrciumii. Alexandru scoase punga să plătească. Ningea tot atît de frumos, de dens.
[...]
— ...Germenele lor tragic, tendinţa lor către sfărîmarea limitelor, către anihilarea insului... Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru, foarte serios, foarte sincer. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cîrciumii. Era mai puţin mizeră decît se aşteptase. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. La stînga, se zărea o uşă de lemn verde; intrarea în grădina de vară, probabil. Un şir de butoaie cu pămînt, purtînd fiecare un oleandru pipernicit, surprinşi afară de zăpadă. Alexandru luă braţul prietenului, şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice, mesele aproape toate ocupate, cu lume mijlocie; misiţi, jucători de biliard, funcţionari săraci, un grup de plutonieri.
Mirosea puternic a vin nou şi a pastramă. Ochii lui Petru se aprinseră deodată.
— Am o poftă nebună să mă îmbăt!, spuse el.
Îşi scoaseră paltoanele, şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. îi servea foarte politicos. Cîteva priviri îi urmăriră curioase cînd traversară cîrciuma. Alexandru comandă repede ţuică fiartă, aperitive, pastramă şi vin nou.”

„De aproape cinci ani, în fiecare dimineaţă, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet şi, la oricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin faţa blocului ridicat pe locul fostei coşmelii, Grefoaicele colţ cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moşteniseră şi o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s-ar amăgi, „pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.
[...]
Aşa trăiau de câţiva ani, înconjuraţi de cocioabe şi magherniţe, la marginea cartierului, învecinându-se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal şi clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuinţe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea maşina şi acolo aşteptaseră o zi şi o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică-sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir-te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n-aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într-o sală de spectacol. De mic îl lua taică-su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l-a rugat pe bărbatul de la uşă să-i lase să intre, minţind că i-a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n-aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i-a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei-patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să-i atingă. Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i-a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus-o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s-a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi-a dat seama cu ce se mănâncă şi de-abia aştepta să monteze un spectacol nou.”

„De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului. Nu reuşesc, când mă plimb spre Piaţa Buzeşti, să-l găsesc, e ca şi cum el n-ar exista decât de aici, de la fereastra mea, o pată de verde care se destramă în vânt. E atât de singur în deşertul de beton, că-mi vine să mă duc şi să-l scot din peticul lui de pământ ca să-l plantez în balcon. Ar fi mai puţin stingher, lângă floarea de hârtie şi cei câţiva cactuşi, ca un străin într-un tren plin de necunoscuţi, dar nu ca un călător singur în deşert.”

 „Curând Nicu i-a găsit un post de telefonistă. Era ceva nou pentru ea să plece în fiecare dimineață de-acasă, să meargă până în Calea Călărașilor și de acolo să coboare spre Hală, și tot mai departe, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor. Îi plăcea că primăvara, dar mai ales vara, se simțea mirosul de apă stătută, ca altădată în orașul de pe malul Dunării. În preajma cursurilor de apă lumina era alta, trecea altfel prin frunzele copacilor de pe maluri, aerul era verde, gros și moale, îl simțea imediat cum i se impregna în haine. A străbătut așa trei anotimpuri, în drumul ei spre ceea ce o aștepta, încă forme ideale ale lucrurilor care urmau să se întâmple.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Acum cred că, venind în Bucureşti în anul ăla, Ioana a înţeles repede că oraşul nu era altceva decât un miraj hollywoodian, care s-a destrămat la fel de repede ca decorul din panouri de carton de pe platourile de filmare. Primele s-au făcut nevăzute apusurile strălucitoare pe care se conturau profilurile protagoniştilor într-o îmbrăţişare care părea să nu se mai desfacă niciodată. Dintr-odată, şi-a dat seama că bărbatul de care se-ndrăgostise nu era chiar ce păruse a fi. Un medic la început de carieră, dintr-o veche familie bucureșteană, cu mari speranţe de îmbogăţire pe seama unui eventual mariaj, nu era cu siguranţă potrivit pentru tânăra viitoare telefonistă, chiar dacă frumuseţea de starletă hollywoodiană făcuse victime înainte ca ea să înţeleagă în ce lume îşi alesese să trăiască. Pur şi simplu ştiuse asta, într-o seară de vară când începeau să se aprindă felinarele în Cişmigiu şi el, în costumul lui alb, călcat la dungă de servitoare, îi vorbea de viaţa fericită care îi aştepta, de casa în care urmau să locuiască, undeva lângă Piaţa Rosetti, să fie aproape de teatre şi de Calea Victoriei. Îl privise şi toată amărăciunea anilor ei de viaţă chinuită, alergată din loc în loc şi din oraş în oraş i se urcase în coşul pieptului. Iar el, cu unghiile lui perfecte, cu cămăşile bine călcate şi ochii de un albastru liniştit, netulburaţi de nici o mare suferinţă până atunci, cu zâmbetul de Cary Grant, îi păruse dintr-odată cea mai proastă alegere posibilă. Începuse o furtună de vară, cu trăsnete care păreau să despice copacii feriţi privirii lor de aleile întortocheate, cu fulgere care cădeau departe, peste acoperişul Primăriei, undeva în Piaţa Izvor. Nu s-a mai întors să-l privească, dar şi-a scos din două mişcări scurte pantofii de pânză care înotau deja în apa murdară şi-a rupt-o la fugă, cea mai înspăimântată fugă din viaţa ei în care fuga ocupa un loc atât de însemnat.”

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

„Strada Corabia era pustie, de-a lungul bordurilor se întindeau mormane înalte de frunze uscate, parcă rămase din toamna trecută. Casa de modă era undeva pe la mijlocul ei, într-o clădire de la sfârşitul secolului trecut, albă, cu două rânduri de colonade subţiri care îi încadrau intrarea, făcând-o să se simtă de parcă intra într-un templu grecesc miniatural, adaptat arhitecturii din jur. Şi, într‐adevăr, uneori, când ieşea, se simţea ca o vestală, văzându‐se deja, cu ochii minţii, drapată în mătasea lucioasă a unei fuste de un verde cenuşiu, cu dungi abia vizibile, un fel de irizaţii aurii.
De hotărârea asta avea să dea dovadă şi în lunile următoare, când, plecând de la Casa de Modă de pe strada Georges Clemenceau, de unde o lua pe Sofi, se îndreptau spre Calea Victoriei să caşte gura pe la vitrine, în cele câteva ore de libertate pe care şi le permiteau amândouă. Îl găseau mereu în faţa clădirii cu încăperi luminate de lustrele de cristal, cu mâinile în buzunarele pardesiului care‐i venea ca turnat, cu stofa moale pe care o simţise de atâtea ori mângâindu‐i palmele. Nu mai simţea însă nimic, de ca şi cum altcineva locuia acum în trupul care fusese cândva al ei, amorţit, pietrificat. Bucureştiul nu era nimic din ce se aşteptase să fie.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Când lui Sandu i s‐a repartizat, prin ICRAL, unde reuşise să se angajeze funcţionar, apartamentul din Balta Albă, Ioana a împachetat într‐o noapte toate lucrurile lor şi ale copilului, a curăţat camera mică cât de bine a putut şi în zori au urcat totul în camioneta unui vecin chemat de verişoara Margareta să‐i transporte în noua locuinţă. În timp ce lăsau în urmă cartierul de case şi vilişoare, aproape acoperit de verdeaţa prăfuită de august, Ioana nu simţea nici urmă de nostalgie după casa veche, elegantă, cu evantaiul de sticlă deasupra intrării şi capetele de Pani care rânjeau ameninţător în întunericul nopţilor. [...]
Când au intrat pe bulevardul larg, mărginit de blocuri noi sau în construcţie despărţite de un şir de pomi mărunţi şi firavi, aproape gol din cauza orei matinale, n‐a văzut nici şantierul cenuşiu, cu barăcile sprijinite pe bârne groase de lemn, nici noroiul vâscos în care cauciucurile camioanelor lăsaseră urme adânci, nici blocurile identice, aliniate cu mare precizie, într‐o geometrie perfectă. I s‐a părut că viaţa lor numai într‐o astfel de lume, ordonată şi aliniată perfect, s‐ar fi putut desfăşura. Iar când a văzut blocul lor, pe o alee mărginită într‐un capăt de un loc de joacă, în celălalt de un cimitir cu gardul alb, strălucitor, i‐a strâns mâna lui Sandu într‐a ei, cu putere. Erau acasă.
Blocul avea trepte late, elegante, bătute într‐un mozaic albicios, cu praf de mică, aşa că strălucea în lumina de august. Grădina blocului, încă neîngrădită, era plină de copaci. înalţi, de parcă blocul se ridicase cu grijă, printre ei, să nu‐i stingherească. [...] Nu fuseseră îndepărtate toate schelele şi liftul nu mergea, dar Ioana a pornit‐o imediat spre scări, spre etajul al patrulea. [...] Apartamentul era semidecomandat, cu un hol care despărţea cele două camere unde se afla şi baia, şi toate dădeau într‐un balcon larg. Orientat spre spatele blocului, dădea spre un nou şir de copaci, şi amândoi au constatat încântaţi că erau tei.”

„Era ultima noapte dinaintea Anului Nou. De la penultimul etaj al Palatului Telefoanelor unde lucra Ioana vedea până departe, spre periferia orașului, hipodrom și marele parc care mărginea Șoseaua. Bucureștiul nu mai părea atât de mare de aici, de sus, vara era o întindere verde întreruptă de clădiri înalte, albe și elegante, iarna vegetația se retrăgea și apărea osatura orașului, scheletul făcut din case mici de mahala, negricioase, în dosul marilor străzi centrale. Se uita uneori multă vreme pe fereastra mare, la vânzoleala continuă de pe Cale, la automobilele care păreau de sus niște insecte uriașe de culoarea antracitului târându-se amenințător printre oameni. O mulțime amestecată, grăbindu-se spre casă, cu pachete învelite în hârtie de la băcăniile de lux și cofetăriile din jurul Palatului, se mișca pe două fronturi, spre Cercul Militar și înapoi, spre Ateneu.
Mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija să se petreacă așa, și nu haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea bruc, stârnind indignarea trecătorilor. Un brad uriaș de carton împodobit cu luminițe fusese suspendat pe aproape întreaga înălțime a Palatului, se vedea din Șoseaua Bonaparte, nimeni nu trecea pe bulevard fără să se oprească să-l privească. Atmosfera festivă o contaminase imediat pe Ioana, acasă, în Mântuleasa, Lala și bărbatul ei pregăteau o mare petrecere pentru fratele ei mai mic, întors de câteva săptămâni dintr-un lagăr rusesc.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

Deschisă pentru prima oară la jumătatea secolului al XIX-lea, cofetăria Capșa se extinde treptat devenind ulterior și hotel și cafenea ridicate de mezinul familiei Capșa, Grigore. 
Inaugurată în 1891, cafeneaua Capșa devine „inima orașului, topografic și moral, timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureștii” (Paul Morand, București) 

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

„Îl luă de mână şi îl trase lin după ea pe scările care urcau prin proximitatea Palatului Creţulescu. Parcurseră rapid cele douăzeci şi şapte de trepte, ignorând complet splendoarea clădirii pe lângă care treceau şi, când ajunseră pe trotuarul Bulevardului Ştirbei, fata îi dădu drumul. Cişmigiul fremătă în urma lor. Nadia îi făcu semn s-o urmeze.”

„Dădu să plece. Dragoş făcu o scurtă mişcare s-o urmeze, dar se opri brusc. Se arătă curios.
— Încotro anume? Unde mai mergem?
Nadia chibzui.
— Hai să trecem pe lângă Palatul Suţu. Îmi place foarte mult cum se vede noaptea, când e luminat din toate direcţiile. Parcă e o clădire de basm. Şi în drum vedem şi Colonadele.”

„El zâmbi.
— Adică pilot?
— Da, ceva de genul acesta. Ceva care să-mi permită să zbor. Nu neapărat cu avionul sau nu numai cu avionul. Aeronaut pe dirijabil sau pe elicopter, în fine, orice care să-mi permită să văd Pământul de sus, de la înălţime.
— Şi?
— Şi ce? După cum îţi poţi lesne închipui, toată copilăria mi s-a spălat creierul cu ideea că aceasta nu este o meserie pentru fete. Că, da, există şi fete pilot, dar că nu este tocmai ceva potrivit pentru o domnişoară serioasă.
— Şi ai renunţat?
Nadia se încruntă puţin.
— Nu chiar. De când s-au deschis turele cu balonul pe deasupra Bucureştiului, am început să mă dau în mod constant şi în curând am să şi fac nişte cursuri de pilotaj pentru nacelă.
— Serios?
— Da. Domnul Şuşman, care deţine baloanele ce zboară de lângă Hipodromul Băneasa, mi-a promis că o să iniţieze cursul, dacă găseşte minim zece doritori.
Deşi, din cauza întunericului din acel loc, nu îi putea desluşi prea bine mişcările feţei, Dragoş avu impresia că Nadia se uită spre el.
— Te bagi?
El nu reacţionă.
— Ai putea măcar să încerci, să vezi cum e. Uite, mergem duminica viitoare, nu asta care vine, ci cealaltă. Ne ducem de dimineaţă să vedem cursa săptămânală de cai şi, după ce se termină, facem şi o tură cu balonul.
De data asta, Dragoş fu încredinţat că fata îl cercetează, însă preferă să evite un angajament tranşant.”

„George se opri şi gândi rapid.
— Zicea ceva de Antonie Assan, proprietarul fabricilor de pâine şi ulei de la Obor şi de Costin Bujoiu, cel care deţine cele mai multe exploatări de cărbune prin Defileul Jiului.
Dragoş ridică din sprâncene:
— Eşti sigur că la ei se referea? De curând l-am auzit prin casă zicând despre aceştia doi, ca şi de alţii din Club, că sunt nişte marghioli cu toţii.
George râse:
— Păi, dacă fac afaceri, ce-ai vrea să fie, îngeri? Normal că sunt cu toţii nişte şireţi şi nişte lacomi, că dacă ar fi altfel s-ar ocupa cu alte lucruri.”

„Dragoş se opri în faţa porţii înalte şi albe, al cărei rost fundamental părea a fi acela de a asigura faptul că niciun muritor nu va pătrunde în curtea ce se vedea dincolo de zăbrelele sale. Uitându-se printre acestea la casa impozantă care domina străduţa aceea liniştită şi cuminte a cartierului Uranus, nu se putu opri să o asemene, în mintea lui, cu un palat. Era înconjurată de un brâu de vegetaţie – flori şi arbuşti micuţi – care se pierdea în spatele ei, acolo unde se afla, mai mult ca sigur, o grădină. Pentru o clipă avu senzaţia că se află în faţa castelului din poveşti.”

„Brusc, se opriră. Ajunseseră în piaţa din spatele Băncii Naţionale. Liniştea era desăvârşită. Nimic nu se mişca, nici vântul şi nici măcar cozile celor doi cai ardenezi care dormitau lângă bătrânul vagon de lemn cu etaj, frumos pictat, din micul depou aflat în centrul piaţetei.”

„Urcau încet pe strada Şelari şi, în afara paşilor lor care răsunau uşor pe asfalt, niciun sunet nu tulbura liniştea perfectă. Trecură pe lângă un orologiu stradal decorat cu multe lambriuri de lemn şi Dragoş văzu că mai era un pic şi se făcea miezul nopţii. Instinctiv, se uită în sus. Stelele erau tot acolo, pe bolta cerului, strălucind dincolo de acoperişurile clădirilor.”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”

„[...] îi făcu semn cu pălăria multa vreme, ca în Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.”

„Gavrilescu îl asculta tulburat, făcându-și vânt cu pălăria.
— Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeți, mâine dimineață am o lecție în Dealul Sporii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.”

Sânziana menționează că merge des la Bellu pentru a vizita mormintele părinților ei și cenotaful tatălui său, căzut pe front:

„În momentul acela, sună telefonul.
Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Bellu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini. Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des.
[...]
Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi mobilizarea pe loc a trei doctori de o excepţională valoare, cum îi declarase el: Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la Bellu, un cimitir de-aici din Bucureşti. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front 1907-1942, aşa scrie pe cruce…”

Ulterior, pianistul Marcel Haimovici depune o jerbă la mormântul Smarandei Hangan în semn de omagiu pentru demnitatea ei:

„Mama era consultantul ştiinţific permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai frumoase mobile stil, de cele mai orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care, consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, prietena noastră, care făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici: ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine frumoase şi distinse ca nişte spaniole. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie, Mama cu mine şi, uneori, şi cu Marilena îl ascultam stând în fotolii, emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: Ce zici?. Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să fiu auditorul tău privat: Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici, când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că este un mare artist. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să faci cât mai mulţi oameni fericiţi. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu Berta s-au dus definitiv la copil. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea monumentului: În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici. Apoi, ne-am dus la Bellu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul Mamei. În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942, iar dedesubt, Smaranda Hangan, 1912-1974. Înainte de-a pleca de la mormânt, Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. Smaranda Hangan, cel mai demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut.”