Simona Goșu

„De aproape cinci ani, în fiecare dimineaţă, pleca din apartamentul cu două camere de lângă Laromet şi, la oricare din familii se ducea, era nevoită să treacă prin faţa blocului ridicat pe locul fostei coşmelii, Grefoaicele colţ cu Mocani. Aici însemna acasă, peste drum de fosta bojdeucă a socrilor, pe care o moşteniseră şi o vânduseră ca să plătească procesele. Oricât s-ar amăgi, „pe strada cu cocioabe“ o să moară – cum poreclise ea mahalaua Bazilescu, unde se născuse Mircea.
[...]
Aşa trăiau de câţiva ani, înconjuraţi de cocioabe şi magherniţe, la marginea cartierului, învecinându-se cu zidul Laromet, cu terenul de fotbal şi clădirea fostelor grajduri, de pe vremea boierului Bazilescu, devenite locuinţe. În curtea comună a fostelor grajduri parcase Mircea maşina şi acolo aşteptaseră o zi şi o noapte să se elibereze apartamentul executat silit, casa lor de acum.”

„De pe vremea lui Chiliman, cu Oprescu-n frunte se făceau măgăriile astea. Cum să ridice blocuri printre case? S-a convins şi ea cât umblase prin tribunale: în ţara asta totul e pe şpagă. I-a văzut cu ochii ei pe pocăiţii lui Onoriu, la marginea cartierului. Umblau pe la gardul caselor vechi, tip duplex, ridicate de CFR, şi caselor vagon, unele părăsite, altele cu ziare în loc de geamuri, din chirpici, îi amăgeau pe amărâţi şi, de vinerea până duminica seara, turnau fundaţia, fără autorizaţii, fără acte. Vecinii vorbeau că le construiesc pe persoană fizică şi că tot aşa vând apartamentele. Cum de s-or muta oamenii în ele, cât de urâte sunt? Măcar al lor e bloc solid, făcut pe vremea lui Ceauşescu pentru muncitorii de la fosta uzină Laromet. Şi uite cum s-a urâţit cartierul, mai ales pe străzile din capăt. În ’83, când a venit prima oară, aici erau drumuri desfundate, nu-ţi dădeai seama că eşti în Bucureşti. Dar nu-ţi săreau în ochi blocurile, ca balaurii printre case. Vecinii care s-au trezit că deschid fereastra şi dau de zidurile cenuşii sau ruginii ale construcţiilor şi-au făcut o asociaţie şi au reclamat peste tot. Cât s-a luptat şi maestrul Dan Grigore să împiedice distrugerea cartierului. A făcut adrese la Primăria Capitalei, că locuinţa lui e agresată, la o distanţă de 3,5 metri, de un bloc P+2+M, care nu are la dosar studiu de însorire. Era mândră că e vecină cu celebrul artist la care abia îndrăznea să ridice privirea când îl mai întâlnea prin Lidl şi la piaţă. Nu şi-ar fi imaginat că un geniu ca el cară pepeni cu mâinile alea măiestre sau că şi-a rupt din timp ca să facă o postare pe Facebook. „Este ilegal ce se întâmplă în Bazilescu, nu mai avem presiune la apă, la gaze, unde era o familie, acum sunt zece. De ce nu se respectă regula spaţiului verde obligatoriu din Monumentul Istoric Parcelarea Bazilescu? Toată aglomerarea asta de construcţii ilegale o să ducă la refularea canalelor, pentru că aceleaşi conducte trebuie să facă faţă unui consum mai mare. Normal ar fi să se planteze cel puţin un arbore la fiecare o sută de metri pătraţi de curte, ca să ne cureţe aerul, aşa cum cere statutul zonei. Nici asta nu se respectă, pentru că n-au mai lăsat loc de curţi. Au apărut fluctuaţii de tensiune şi opriri neanunţate de curent. De ce distrugeţi spaţiul verde şi parcurile? Ce politică de urbanism e asta, când respirăm un aer otrăvit, fiindcă suntem sufocaţi de mirosul de gunoi de la groapa din Chiajna, care e arhiplină?“, scria marele pianist. Au fost şi mitinguri de protest, într-o zi, a venit şi televiziunea pe Transilvaniei, dar ce folos? Blocurile sunt în picioare şi pocăiţii împânzesc cartierul cu şantiere.
„S-a ales prafu’ de Parcelarea Bazilescu, monument istoric, Stelo“, îi zicea şi Marinică. „Toate trotuarele pline de maşini, că nemernicii promit locuri de parcare şi de unde? Se răzgândesc şi fac apartamente la subsol, matrapazlâcuri, e o mafie imobiliară!“ Dar nu se ţine el de toartă cu primaru’ Tudorache? L-a auzit la telefon şi cu primăriţa. Ce, ăia nu ştiu? Că n-or construi chiar de capu’ lor clanurile, cineva le semnează o hârtie. Dar ce-i pasă lui? Tot cu pocăiţii le-a făcut copiilor duplexul ăsta, pe Credinţei – două vile lipite, construite ca lumea, nu de mântuială, ca blocurile pentru amărâţi, şi uite că a ajuns să se mute el într-una – dacă nu-l mai iubeşte Ligia, deh, cine l-a pus să-şi ia nevastă tânără, dată dracului notăriţa!
De aici porniseră în viaţă şi uite că aici s-au întors, „la cocioabe“, pe ultima stradă din cartier – traversai bulevardul şi, în doi paşi, erai în Chitila. Cine ar fi crezut că o să ajungă vreodată să stea la bloc? La Vârfuri aveau curte mare, cu grădină şi livadă, iar la treişpe ani, când s-a mutat cu maică-sa la Bucureşti, la tanti Vichi, aveau o curticică cu cişmea şi băncuţă de lemn, sub un nuc, ca în parc. Acolo a fumat prima ţigară, cu ochii la cer – Vichi i-o dăduse pe furiş. Era o mansardă închiriată, pe strada Traian, aproape de Foişor. Locuiau singure, camerele de la unu şi parter erau goale, încuiate. După ce a murit maică-sa şi tanti Vichi a plecat din ţară, s-a mutat la internatul liceului, dar asta era altceva. În vacanţe se ducea acasă, la taică-su, vedea cerul când voia.”

„Începuse ca maşinist la Bulandra şi învăţa meserie. Iubea teatrul încă din copilărie. Maică-sa cumpărase un radio Atlantic Acord, făcut de Tehnoton, şi, în fiecare miercuri, ascultau Înşir-te, mărgărite! Călca rufele familiilor şi el se juca la picioarele ei. „Musca să n-aud!“, îi zicea când ţipa peste glasurile actorilor. Era aşa serioasă, ca într-o sală de spectacol. De mic îl lua taică-su cu el la Bulandra şi aşa a prins drag de arta teatrului. Mai târziu, când era la liceu, căuta spectacole şi în altă parte. Mergea cu gaşca prin tot Bucureştiul, dar nu aveau bani şi se rugau de persoana care rupea bilete la intrare: „Ştiţi, sunt din partea lui Horia Căciulescu, a lui Alexandru Lulescu“, de fiecare dată spuneau alt nume care era în distribuţie. Odată, la grădina de vară de la Tănase, l-a rugat pe bărbatul de la uşă să-i lase să intre, minţind că i-a invitat domnul Biţu Fălticineanu, directorul teatrului. Doar că ei habar n-aveau cum arată şi a încremenit când un spectator i-a şoptit din spate: „Vezi că dumnealui e Fălticineanu“. Ani buni a ţinut distracţia, de câte trei-patru ori pe săptămână. Aşa a văzut, de mai multe ori, aceleaşi spectacole: Cu uşile închise, A douăsprezecea noapte, Steaua fără nume, Titanic Vals, Gaiţele. Nu se plictiseau niciodată. La fiecare reprezentaţie parcă era altă piesă şi ce actori, de zile mari. Cel mai mult îi plăcea sala de la Grădina Icoanei: era aşa aproape de actori şi îi venea să-i atingă. Apoi, când a intrat şi el în lumea artei, a fost în culmea fericirii. Avea senzaţia că poartă o uniformă invizibilă, care îl deosebeşte de restul oamenilor, de „civili“, cum i-a spus Stelei la prima întâlnire: „Eu nu sunt civil“ şi, până să o aibă pe Lăcră, o ducea la toate teatrele. Plecau împreună şi căutau, la întâmplare, spectacole. Cele mai ieftine bilete erau pe strapontină, cinci lei unul, dar nu găseau tipul ăsta peste tot. A dus-o şi la Atelier, la Naţional. Sălile erau pline şi nu de puţine ori se întâlneau cu spectatori care mai văzuseră acelaşi spectacol. Lumea venea îmbrăcată frumos, oamenii aveau timp să meargă acasă de la serviciu şi să se gătească pentru teatru.
Când s-a mutat la Odeon, nu a mai rămas timp pentru alte teatre. A fost greu la început, dar în doi ani şi-a dat seama cu ce se mănâncă şi de-abia aştepta să monteze un spectacol nou.”