Istoric

Pantazi primește de la „una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama” vestea că logodnica lui, Wanda, l-ar înșela cu „Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica. De nu crezi, maică", adaogă ea, stai odată noaptea la pândă după unsprezece, să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră.”

Măcinat de bănuieli și de îndoială își lasă iubita acasă și contină drumul până la casele mătușii din Cișmeaua-Roșie unde se reculege.

„Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur orașul și pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua-roșie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului Domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”

 Naratorul se alătură prietenilor într-un birt din strada Covaci unde urmau să își petreacă seara, prilej cu care aflăm în detaliu despre viața și firea fiecăruia dintre ei. Seara începe lent și posomorât deși treptat se destinde, ba chiar mai degenerează în câte o ceartă sau discuție tensionată pe care o aplanează cu șampanie, ocheade către femeile de la mesele vecine și tot felul de spirite.

„Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia.
[...]
„Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o Sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Ași fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru.”

Finalul serii este cu adevărat memorabil, la ieșirea din birt cei patru tovarăși au parte de o scenă neașteptată având-o ca protagonistă pe Pena Corcodușa, a cărei apariție dezlânată, frizând grotescul simbolizează exact trecutul apus, decăzut, lipsit de glorie. Pena este cea care îi fixează pe cei patru într-o cheie ironică a declinului și a decăderii când le strigă printre bolboroseli: „Crailor! Crai de Curtea-veche”, făcându-l pe narator să se întrebe „Vorbise prin ea oare altcineva, de altă dată - cine știe?” iar despre Pantazi să remarce că „această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face Iui Pantazi atâta plăcere. I se luminase fața, nu se mai sătura de a o rosti.”

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”

„Am umblat cu dânsul [cu Pantazi], în sus și în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-ași fi crezut că era Pena Corcodușa; cum ași fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că in acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de vecinicii, îi se arătase aevea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești.”

„La câțiva pași de Podul-Mogoșoaei, într-o uliță singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare și posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiați ce treceau pragul acelei bogate locuințe unde, până în cel din urmă ungher, se restrângea, sever, sufletul stăpânului. ÎI găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui.”

Ilinca se stinge în mod neașteptat de scarlatină, boala care pe vremuri făcea ravagii în rândul copiilor și tinerilor. Pantazi nu se poate ocupa de înmormântare deși plătește el tot așa că își roagă prietenul să se ocupe el. Naratorul neștiind mai multe și nefiindu-i cu putință să preia o asemenea sarcină pleacă în căutarea lui Gore Pirgu să ceară ajutor și după multe pregerinări dă peste el, întâmplător, la Capșa. 

„Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat dearândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. [...] Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? — de Gore, de Gore Pirgu în ființă. [...]
Și în vreme ce-mi sorbea cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de Mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București.”

„Fulgerînd pe Ulița Mare, faetonul strălucitor cobora iute pe Ulița Palatului, duruind ca un tunet peste Podul Roșu și zburînd pe lîngă otcupciii barierei Socola, ce se trăgeau îngroziți într-o parte, mulțumind cerului că au scăpat numai cu spaima, cînd, după obicei, ieșiseră somnoroși în calea cailor, cu mînile ridicate și glas poruncitor, să controleze calabalîcul și să scrie pe călători în izvodul celor intrați și ieșiți pe la rohatca Socolei.”

„Acolo, pe coasta dealului, peste drum de mănăstirea lui Lăpuşneanu (unde-i acum Spitalul Socola), la poalele codrului bătrîn, îmbăiat în lumină și alintat de zefiruri, se însorea, ca un castel pe munte, Palatul domnesc de vară - Belvedere. Înălțîndu-se țanțoș deasupra aleilor tăiate printre arbori scumpi și covoare de flori așternute la picioare, rivalul ieșean al Belvederilor din Postdam, Praga, Viena și Paris, trona peste întreaga vale, treptăluită pînă pe zare cu lungi șiraguri de vițe alese.”

„...Sîmbătă, 22 decembrie 1845, pe la ceasurile 6:30 seara, căsoaia pătrată a lui Costache Talpan, dinspre colțul Uliței Golia (Cuza Vodă), cu ulicioara bisericii Dancului (cam pe unde se află astăzi stația de tramvai și gardul Teatrului Național), huia și trosnea din toate încheieturile. Cele trei rînduri de loji, fotoliile, parterul și galeria teatrului, închipuit, prin l832, de meșterii inginerului Freywald, după comanda fraților Fouraux, se ocupaseră de mult, iar pe uși curgeau mereu șuvoaiele de bărbați în fracuri de gală sau bogate anterie, însoțind femei înfoiate cu decolteurile ascunse sub șaluri prețioase de India. Roind în jurul zidurilor, pe dinafară, alte cîrduri de tîrgoveți așteptau minunea prin care să pătrundă și ei în sala luminată feeric de candelabrele brățare ale lojilor și lustrul scînteietor, pogorît din pod, cu toate „bujiile" (luminările de stearină), aprinse.”

„Cu toate șfichiuirile și probozelele gazetarilor, mereu zgîiți la «păcătoșii» ce-și pîrpîleau goliciunea la soare, stricînd, chipurile, priveliștea călătorilor din trenuri, Băile Bahluiului au făcut sezon după sezon, malul apei fiind strașnic disputat între băieșii cu bărăci și cabine instalate din jos și din sus de podul liniei ferate (1886-1890). Datorită lor, prin iunie 1892, tot Bahluiul, de la Podul de Piatră și pînă la Moara lui Beldiman (Păcurari), era plin de acareturi pentru băi cu taxă, încît mahalagii aveau să ceară eliberarea scăldătorii strămoșești, unde «fiecare om sărac putea să se curețe și să se spele, măcar vara, fără să-l coste parale». Plin de inițiativă un «om fără de serviciu de mai mult timp» deschisese chiar o baie, cu plată, pentru spălarea cailor de la trăsuri (1890). Activitatea aceasta veselă înceta prin octombrie 1896, cînd Consiliul sanitar al orașului oprea pe antreprenorul Gafencu să-și mai instaleze cabinele la scăldătoarea cea mare.”

„Strîmtorată de năvala blocurilor ce înaintau dinspre răsărit și apus, mărginită de fosta uliță a Frecăului (botezată mai apoi Smîrdan), dinspre miazănoapte, și de hulitul Bahlui, devenit doar pîrîul Bahluieț, după mutarea albiei strămoșești mai înspre miazăzi (prin anii 1910-191l), fosta mahala Lăutari, rebotezată Barbu Lăutaru, în amintirea vestitului său staroste de lăutari și cobzari, mai păstrează cîteva căsuțe bătrînești cu prispe humuite și derigii borteliți de cari, peste care se pleacă pînă în pămînt acoperișurile de tinichea sau carton tras deasupra draniței sau a leațurilor stufului putrezit.
Se ajunge acolo, coborînd din strada Bucșinescu pe cîteva ulicioare pline cu acareturi, uitate de soroace și cu nume neschimbate, poate, de pe vremea lui Cuza Vodă: stradela Ferbinte; stradela Strîmtă, zisă mai încoace Bucșinescu, deși a rămas la fel de sucită ca și odinioară; și, bineînțeles, trecătoarea Scăricele - înnobilată tot Bucșinescu -, adevărată relicvă a tîrgului medieval, atît datorită «lărgimii» de vreun metru și ceva, cît mai ales șiragului de trepte croite în povîrnișul dealului și paveluite cu tot ce au găsit în cale șuvoaiele primăverilor.”

„În clipele sale de plimbare și nostalgică visare, pe strada Păcurari - locuită într-o vreme de Veronica Micle - poetul Mihai Eminescu avea, uneori, plăcerea să privească ceasuri întregi uriașa vale ce se întindea prăpăstioasă la poalele tîrgului, de-a lungul Bahluiului. [...] Cercetînd încîntătoarea priveliște «stînd rezemat cu coatele pe bara» de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte, dinspre Cișmeaua Păcurari, îl găsea într-o zi Gh. Popa Radul. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: «Ce să fac, admir natura; uite d-le Radu, spune-mi cine ar fi în stare să-mi pue pe hîrtie tabloul acesta care ni se presintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziție frumoasă are lașul!
De aș avea eu bani, aș pune să se facă un pod de aici pînă pe dealul Galata. Închipuie-ți, cînd acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi păreche!!!» (O amintire din viața lui Eminescu, «Arhiva», nr. 5-6, 1900)” 

„Se hotărește dărâmarea bisericei Dancu, vechea biserică care stătea în coastele Teatrului Național. Mocnea deja biserica aceasta în ruină, în melancolia care o învăluia, ca un om încărcat de ani, cuprins de amintirile trecutului.
Era o biserică istorică, dar muribundă acum, cu ferestrele-i mici și lungărețe, resfrângând întunerecul perpetuu dinăuntru. Par'că se îmmpuțina și din întreaga clădire, din mărime, se afunda mereu în pământ, cu cât sa înălța Teatrul Național, cu cât se înmulțeau clădirile impunătoare din vecinătate. Era în ultimile sale clipe, ca un templu părăsit. Și câți dintre ieșeni își mai aduc aminte de biserica Dancu?”

„Bătrânul Teodor Bonciu obișnuia cu vestitul vehicul să facă naveta între domiciliul său din Păcurari și cafeneaua Trayan. Calul se deprinsese astfel ani de zile să tragă până la cafeneaua Trayan și să aștepte la scară, până ce aurora cu degetele-i... etc. făcuse mat pe cei din cafenea. Bătrânul Bonciu era unul dintre cei mai pasionați jucători de șah.
Într-o seară însă, surveni excepția și la această regulă generală: Teodor Bonciu renunță să meargă la cafenea, dar pentru ca vestitul său cal să nu mănânce orzul degeaba, stăpânul porunci bătrânului său viziteu, să pue calul la sacaua cu apă. Ajungând la cișmeaua din Păcurari, rândașul se coborî spre a umplea cofele. Când se reîntoarse, nu mai găsi sacaua. Dur la deal, dur la vale, sacaua nicăieri. În cele din urmă fu găsită staționând în fața cafenelei Trayan: calul își făcuse singur obiceiul.”

„Un ieșan contemporan al lui Alexandri [sic!], povestește următoarele despre dânsul, pe când era la Iași.
«Mi-aduc aminte foarte bine că l-am văzut odată și prezența-i corespundea admirabil cu cele ce credeam că poate fi ca fizic un astfel de om. Eram în clasa 5-a de liceu. Era într-o Duminică de Septembrie pe la orele 1 a.m. Eșisem din internat și fiind în urma unui dejun nu tocmai copios, ca toți internii de pe vremuri și de acum, ne instalam pe la cofetării, unde ne astâmpăram foamea cu prăjituri.
În fața lui Nestor Heck (astăzi fotografia Scutari) era pe atunci o cofetărie care n-a avut multă durată. Cum stam la masă, deodată din fotografia lui Nestor Heck, apare un bătrân, de statură mai mult naltă decât mijlocie, elegant îmbrăcat, vesel și cu un mers sigur și aproape triumfal. -Uite Alexandri, spuseră mai mulți. -Alexandri? -Alexandri? Unde-i?, întrebai eu. -Uite-l, cela de colo. Câțiva ne-am luat după el. Întocmai cum mi-l închipuiam în imaginația mea de copil, așa era; deși bătrân, dar tânăr ca înfățișare. Întreaga sa ființă inspira mulțumire, fericire, viață și în încrederea în ea. Tot timpul cât a străbătut capătul străzii Golia, pe urmă strada Lăpușneanu și Carol m-am ținut de el ca un halucinat. Îl priveam, îl măsuram, treceam pe celălalt trotuar ca să-l pot vedea mai mult. Aproape toți care treceau pe lângă el, îl salutau și dânsul răspundea larg cu un zâmbet ce n-am să-l uit niciodată. Într-adevăr că acel ce scrisese cele mai înălțătoare și mai patriotice versuri, el trebuia să fi fost, nu se putea ca o altă ființă și ca o altă înfățișare să fi scris: Voi, ce stați în adormire, Peneș Curcanul, Sergentul, etc.»”

„Unul dintre lăutarii Moldovei, ai Iașilor, cari pe vremuri făcea să răsune centrul Iașilor de glasul său, care cânta romanțele cele mai frumoase, avea reputația că el cânta fără pereche «Steluța» lui Alexandri [sic!]. E una din poeziile care i-a făcut mai multă glorie și care și până-n ziua de astăzi i-a rămas ca una din cele mai frumoase pietre scumpe, în coroana poetului de la Mircești.
Când începea lăutarul B. să cânte «Steluța», avea atâta căldură comunicativă în glasul său și o expresie atât de potrivită cuvintelor, încât emoționa adânc.
Într-o vară la Iași, lăutarul o cânta regulat în fiecare seară, ba uneori și de două ori pe seară, în berăria care pe atunci se afla unde astăzi e instalată sucursala poștei, în strada Lăpușneanu.
Vizitatorii «Halei de Bere» îi spuneau veșnic: «Ei, ia să te vedem B., zi-ne Steluța, da, știi cu dor, că am un foc la inimă că numai tu mi l-ai putea stinge!»
_Zău cucoane, zise B., atunci v-o cânt că și mie alt cânte nu mi-a mai plăcut.
Și atunci începea să cânte, dar cu atâta foc, cu atâta uitare de sine, încât i se zăreau lacrimile. Era adânc emoționat... și vizitatorii nu-și puteau stăpâni plânsul.
_Și de ce ți-i a plânge?, îl întrebară cu toții.
_Asta nu se spune cucoane, răspundea lăutarul Iașilor.”

„Iașii în post își aveau farmecul lor. Credincioșii se duceau serile la biserici, ascultau cetaniile popilor și se întorceau devreme acasă, imediat după sfârșitul slujbei.
Tinerii donjuani berbanți, mergeau și ei la denii, dar pe la mai multe biserici și nu se opreau decât în acel locaș al lui D-zeu, unde zăreau îngeroaice... blonde sau brune, cari pentru dânșii făceau farmecul petrecerilor de seară în postul cel mare. Multe scrisorele anonime prinse a doua zi, spuneau:

Când te-am văzut aseară
Pentru întâia oară
La Sfinții Voevozi,
Rămas-am cu durere
D-a ochilor putere
Pierdut printre nerozi!

La denia viitoare, d-ra intrigată de scrisoarea anonimă primită, nu lipsea de la biserica Sfinții Voevozi și privirile ei curând se întâlneau cu ale tânărului. La denia viitoare tinerii se cunoșteu deja. În cea dintâi Duminică, tânărul se prezenta în mod oficial, cunoștința de aproape era făcută, amorul creștea văzând cu ochii, mămița d-rei se informa de pozițiunea tânărului și se afla că e amploiant la comitetul permanent cu 120 de lei leafă și cu perspective de avans, plus fursanturile care pot să pice peste leafă. După sfintele Paști se celebra căsătoria.
Și de aceea deniile erau atât de căutate.”

„Sosit la Iași, spre a-și regula afacerile sale bănești, pe care le avea de mai bine de 20 de ani cu cunoscutul bancher de atunci Mihel Daniel, ca îndeobște, P.P. Carp a tras în gazdă la Anton Naum, bătrânul profesor universitar și academician, confidentul lui P.P. Carp după Buicliu de la Casație sau la «Boilea-ul României», după cum îl poreclise spiritualul Vasile Pogor, acel de la care se trage numele de «Junimea» cercul înjghebat pe vremuri de Titu Maiorescu, Iacob și Leon Negruzzi, Ion Ianov, P.P. Carp, Șt. Vârgolici, Nicu Gane, Anton Naum, Cazimir, Todiriță Rosetti, I. Pop Florantin, Ciupercescu, Roiu și Lambrior, Ioan Creangă, M. Eminescu, V. Conta, acești 4 din urmă «caracuda Convorbirilor Literare», după cum îi porecliseră bătrânii. Întruniți cu toții la masă, în casa lui Anton Naum (din Strada Gafencu), se povesti un episod din trecutul «Junimei», reamintit de P.P. Carp.
Venise vorba despre sinuciderea lui Spacu, fostul casier-director de la Banca Națională din orașul nostru. P.P. Carp ascultând povestirile pe care i le făcea un commesan despre sinuciderea lui Spacu, zâmbind printre lacrimi,, a spus: «Puțini dintre voi, care ați fost pe atunci în Junimea, vă aduceți aminte de Io Spacu, așa-i? Țin minte că bătrânul Costachi Negruzzi și în urmă băieții lui Jak și Leon săracul, avea ca stoler de casă pe Io Spacu, căci așa era scris pe firma bătrânului Spacu, tatăl sinucisului. Locuia bătrânul în Strada Primăriei, parcă văd căsuța scundă cu doi salcâmi în poartă și cei doi câini răi de la casa de din față. Pe atunci secretarul de redacție al Convorbirilor Literare era Jak Negruzzi. Întrunirile le făceam când la Pogor, când la Negruzzești, de vale de Petrea Bacalul, în casele din Strada Săulescu. Acasă la Negruzzești tot auzind noi vorba, ba că scaunul stricat, ba că masa le vor trimete la Io Spacu, ne deprinsesem să auzim spunându-se Io Spacu ca și cum am fi spus cofetăria M-me Alexandre. Cum am învârtit noi înțelesul vorbei Io Spacu nu știu; dar, de câte ori seara la ședințele Junimei se citea vreo bucată literară mai slăbuță, numai ce auzeai: o merge ca să vadă lumina tiparului, dar mai are nevoe de mermetuială, are să trebuiască să o trimetem la reparație la Io Spacu. Și cine era Io Spacu - tot mucalitul de Jak Negruzzi, secretarul redacțiunei revistei.»
Iacă așa numele părintelui bietului sinucis Spacu, a avut amestecul lui în aprecierea și publicarea bucăților literare în cercul «Junimei».”

„Încăput pe mâna a trei sergenți, de data aceasta Eminescu a trebuit să cedeze. Toți trei au început a-l târî pe strada Mitropoliei și, din când în când, sbătându-se între ei își întorcea privirea zâmbind dulceag cântărețelor cari se uitau satisfăcute cum poliția trata pe supărăciosul lor prieten. Eminescu de la o vreme, se ruga de sergenți să-l lase că merge el... Avea fisionomia sa o atitudine de adâncă melancolie și tristeță.
Ajuns împreună cu sergenții cari-l conduceau, în dreptul librăriei Șaraga, care pe atunci era instalată în strada Golia, în fața caselor Neuschotz, se opri la o vitrină și privi lung și disprețuitor la niște cărți, apoi repede se furișă înăuntru, le luă și începu a le rupe furios. Băiatul din prăvălie începu a striga. Sergenții de abea-l liniștiră și-l scoaseră afară. Una din cărți nu i-o putură scoate din mâini și ieșind cu ea afară, urma a o sfâșia în mii de bucățele, cu o durere și niște gemete surde, cari produseră o milă de neînchipuit... Erau foi din volumul său de versuri!

Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază
Pătrunde-n casă și în gând
Și viața-mi luminează...”