Clasic

„Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel nou, era pe timpii aceia o piaţă triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.

Pe la 1814, aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirei canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și fără veste el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițile Bucureştilor pe timpii aceia.”

Într-un episod de o sfâșietoare nostalgie, Pantazi i se confesează nararorului, povestindu-i viața si copilăria lui de bucureștean.

„Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin: și aici, întremându-se deodată, glasul îi se polei parcă de trufie...sunt grec.
[...]
Și când, la moartea [mătușii] ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua-roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul-Constantin și Sfântul-Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește păragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!”

După ce se mută la Cișmeaua Roșie, ca să uite de dezamăgirea extremă în amor pe care o suferise din cauza Wandei, Pantazi dă frâu liber la risipă și haos:

„Ca să mă amețesc, mă aruncai în vâltoarea vieții de petrecere și cu așa avânt că am speriat cu desfrâul și cu risipa Bucureștii. Vreme de un an, la Cișmeaua-roșie, unde mă mutasem, chefurile până la ziua albă s-au ținut lanț. Din ce era mai stricat, îmi făcusem o numeroasă curte: când plecam la vânătoare sau dam câte o raită pe la mănăstiri era cu un alai de cel puțin douăzeci de trăsuri încărcate cu vârf, bașca feciorii cu merindele și taraful meu de lăutari. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cât de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns să spun peste zi că-mi place o femeie ca seara s-o găsesc la mine în așternut. Erau bărbați cari mi-aduceau nevestele și frați surorile. Dar mă ținea tare scump și ca să fac față la atâta cheltuială, după ce-am bătut la papuc ce moștenisem bani ghiață, am făcut datorii peste datorii.”

Pantazi primește de la „una din cele mai de ispravă mahalagioaice prietene cu mama” vestea că logodnica lui, Wanda, l-ar înșela cu „Fane al văduvei, zugravul, ăla care cântă cu armonica. De nu crezi, maică", adaogă ea, stai odată noaptea la pândă după unsprezece, să vezi singur cum își bagă hăndrălăul pe fereastră.”

Măcinat de bănuieli și de îndoială își lasă iubita acasă și contină drumul până la casele mătușii din Cișmeaua-Roșie unde se reculege.

„Am plecat împreună cu trăsura, pe dânsa am lăsat-o la ea acasă, iar eu am ieșit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur-împrejur orașul și pe înserate m-am întors pe la Capu-podului la Cișmeaua-roșie. Am intrat în paraclisul demult părăsit, unde nu mai călcasem din copilărie, am aprins un muc de făclie rămas din alte vremuri și, cerând mijlocirea duhului Domniței Smaranda pe lângă Cel-de-sus, m-am cufundat în rugăciune.”

„Străin totuși nu era. A român nu semăna iarăși: prea vorbea frumos românește, la fel ca franțuzește, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masă, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Mulțumire simțeam de câte ori îl aveam aproape, locul însă unde tristețea lui afla în mine un răsunet atât de adânc încât îl făcea să-mi pară un alt eu-însumi era Cișmegiul, Cișmegiul de atunci, singuratic și lăsat în sălbăticie.
Sub înalții copaci, în amurg, necunoscutul își plimba melancolia. El pășea grav, sprijinindu-se în bățul său de cireș, străbătea încet aleele fumând, oprindu-se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, năpădindu-l, să-l miște până la lacrimi? Se înstelase de mult când, fără grabă, visătorul se îndura în sfârșit să plece. Mergea să cineze. Spre miezul-nopții se înființa iar la vreun loc de băutură unde sta cât mai târziu, până la închidere. Mai zăbovea apoi pe uliți întru așteptarea zorilor.”

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”

 Naratorul se alătură prietenilor într-un birt din strada Covaci unde urmau să își petreacă seara, prilej cu care aflăm în detaliu despre viața și firea fiecăruia dintre ei. Seara începe lent și posomorât deși treptat se destinde, ba chiar mai degenerează în câte o ceartă sau discuție tensionată pe care o aplanează cu șampanie, ocheade către femeile de la mesele vecine și tot felul de spirite.

„Birtul ales pentru acea seară fiind tocmai în Covaci, luai o birjă, lucru cuminte, de oarece, la sosirea mea, ceilalți mosafiri erau la a doua țuică, iar oaspetele la a treia.
[...]
„Pantazi porunci încă un rând de țuici. Dar voia bună ce ne urarăm, ciocnind, lipsea cu totul. Mă temui să nu adorm iar. In sala unde grosolana petrecere negustorească pornise să se înfierbânte - era într-o Sâmbătă - masa noastră avea aerul unui ospăț de înmormântare. Borșul cu smântână și ardei verde fu sorbit în tăcere. Nici unul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, părea frământat de o mâhnire neagră. Ași fi deschis eu vorba dacă lăutarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slăbiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptuos și trist, aproape funebru.”

Finalul serii este cu adevărat memorabil, la ieșirea din birt cei patru tovarăși au parte de o scenă neașteptată având-o ca protagonistă pe Pena Corcodușa, a cărei apariție dezlânată, frizând grotescul simbolizează exact trecutul apus, decăzut, lipsit de glorie. Pena este cea care îi fixează pe cei patru într-o cheie ironică a declinului și a decăderii când le strigă printre bolboroseli: „Crailor! Crai de Curtea-veche”, făcându-l pe narator să se întrebe „Vorbise prin ea oare altcineva, de altă dată - cine știe?” iar despre Pantazi să remarce că „această zicere uitată, demult scoasă din întrebuințare, nimic pe lume nu cred să-i fi putut face Iui Pantazi atâta plăcere. I se luminase fața, nu se mai sătura de a o rosti.”

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”

„Am umblat cu dânsul [cu Pantazi], în sus și în jos, toată noaptea pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-ași fi crezut că era Pena Corcodușa; cum ași fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că in acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de vecinicii, îi se arătase aevea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești.”

„La câțiva pași de Podul-Mogoșoaei, într-o uliță singuratică, în umbra unei bătrâne grădini fără flori, se ridică, neprimitoare și posomorâtă, o casă veche. Eram unul din rarii privilegiați ce treceau pragul acelei bogate locuințe unde, până în cel din urmă ungher, se restrângea, sever, sufletul stăpânului. ÎI găseam în odaia lui de lucru, lăcaș de liniște și de reculegere, în care nimic nu pătrundea din lumea dinafară. În acea încăpere, căptușită cu postav de fața iascăi și înconjurată peste tot de dulapuri ferecate în pereți, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a ținut, pironit în jilț, convorbirea oaspelui.”

Ilinca se stinge în mod neașteptat de scarlatină, boala care pe vremuri făcea ravagii în rândul copiilor și tinerilor. Pantazi nu se poate ocupa de înmormântare deși plătește el tot așa că își roagă prietenul să se ocupe el. Naratorul neștiind mai multe și nefiindu-i cu putință să preia o asemenea sarcină pleacă în căutarea lui Gore Pirgu să ceară ajutor și după multe pregerinări dă peste el, întâmplător, la Capșa. 

„Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut, dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat dearândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. [...] Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? — de Gore, de Gore Pirgu în ființă. [...]
Și în vreme ce-mi sorbea cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de Mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București.”

Conu Rache și naratorul deapănând amintiri povestesc cum „la colț, unde se taie Calea Moșilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumã.
- Îi zicea: la Niță. [...]
- Păi, era mahala armenească acolo.
- Am apucat-o. Între cireșii înfloriți se afundau sub acoperișuri grele de țiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portițe, ieșeau, sfioși, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari și negri, sprâncenați și triști, să privească, așa cum făceam și eu, de la fereastra locuinței mătușei mele din capul străzii Vântului, amețitoarea mișcare de pe podul Târgului-de-Afară. În fața cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.”

„Camera în care locuia amanta domnului Mitică Râmătorian slujnicarul era o bucătărie nemțească cu mașină. Mobilierul ei se compunea din mașina de bucate, ce ocupa o a treia parte din periferia camerei, două scaune albe de brad, un pat cu o saltea de lână și o plapomă de cit, veche, ce acoperea pe jumătate două perne cu fulgi, neîmbrăcate. Pe unul din pereți erau atârnate o mulțime de tigăi de diferite forme, frigări, răzători de hrean și forme de tinichea pentru gelatină; iar într-un colț era o oală colosală cu grăsime de râmător și un vas de lemn plin cu răzături de morcovi, foi de varză și de țelină. Într-un cui, dupe ușe, erau atârnate niște cizme ungurești și un pieptar de blană.
Dupe ce frumoasa Rezi deschise ușa slujnicarului nostru și străbătu împreună cu dânsul întunecoasele coridoare ce conduceau la camera ei, aprinse o lumânare de seu și o puse pe masă, iar dupe aceea șezură unul lângă altul și începură a se săruta ca niște porumbei.”

„În acest stabiliment, aranjat dupe moda și gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor dupe bulevardele Parisului, adică biliarde în abondanță, domino, table, șah și chiar bancofaro la necesitate. Aci este locul de întâlnire al slujnicarilor sau mai bine refugiul lor pe timpul cel aspru al iernei. În acest stabiliment se află o masă, pe care garsonii cafenelii o numesc în deriziune masa faliților, căci mai toți cei ce șed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială.
Cu o jumătate de oră în urma celor petrecute în cuhnia din suteranele caselor domnului Hötsch-Müller, Pasagiul Român răsuna de accentele nazale și false ale vocei unui june ce cânta cu aer de triumfător aria de la Puritani: Suoni la tromba intrepida. Acest june atît de entuziasmat era Mitică Râmătorian, faimosul slujnicar, carele se afla în culmea fericirei, căci dobândise totul de la amanta sa.
El deschise cu repeziciune ușa cafenelii și, străbătând mulțimea, se opri la masa despre care vorbirăm, șezu pe un scaun, apoi, dupe ce-și netezi părul cu mâinile, puse coatele pe masă și începu a privi pe jucătorii de biliard, aplaudându-i de cîte ori făceau câte un joc frumos.”

„De după o perdea de plopi uriași, se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, majestos și frumos ca nici un alt liceu din țară! Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile: micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian!
Zugrăvit alb, iar la feresterele de sus, cu un brâu de cărămidă aparentă vopsită în albastru ca cerul, coloarea noastră, a lăzăriștilor, coloarea dragă a șepcilor noastre, coloare de care eram mândri, blazonul nostru de nobleță școlară, lăudat cu ifose de mușchetar la fiecare prilej... coloare care a iscat multe scandaluri și bătăi între noi și elevii altor licee, pe cari îi ironizam în primul rând pentru coloarea liceului lor.”

„Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori.[...] Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care l-a luat cu chirie în fundul curții unei case din dosul Cișmigiului. [...] Dacă timpul e frumos, iese apoi la plimbare prin Cișmigiu, câteodată chiar la Șosele, iar dacă plouă, se duce în Piața Mare și umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra prețurilor, vechea lui slăbiciune.
Masa și-o ia la un birt economicos, apoi se-ntoarce acasă și trage un pui de somn, iar pe la patru se duce la cafenea, unde stă de vorbă cu prietenii săi, tot pensionari ca dânsul. Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină [...]”

„În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei. Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. [...] În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă.”

Moștenitori ai unor averi pe care ajung să le risipească, cei doi prieteni Gună Licureanu și tânărul Barbu zis Bubi petrec fără griji și fără măsură în casa aflată în buricul târgului, pe una din „străzile liniştite din jurul Bisericii Albe“ [...] „Bubi avea ochi lacomi şi‑i plăcea să cumpere. Pentru mesele pe care le dădeau în casa lui Gună Licureanu, de lângă Bise rica Albă, tânărul baron trecea cu birja prin piaţă şi pe la băcănii şi venea încărcat cu de toate.“

„Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltată cu poartă de fier împletit spre stradă și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase dela un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din Strada Transilvaniei prin faţada încărcată abondent cu ornamente de gips. Ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele dela parter dar numai pe jumătate de înalte aproape atingând nivelul trotoarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n'-r fi avut grije să tapeteze geamurile interioare cu hîrtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amîndouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea și Liana o porecliseră în deridere „living room”, fiindcă de fapt familia mai mult aici își trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vre-o duzină de scaune ieftene vopsite roșu sânge.
[...]
Parterul era împărţit ca și subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă moderne, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pînze originale, cumpărate dela Alcalay mai ieftin decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechiu, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secrelă la odaia de baie.”

„Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la șapte seara, privind la forfoteala aceea de calești, birji, automobile - ce mulțime! ce eleganță! ce belșug!... cum rar se vede chiar în orașele cele mai prospere - și mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n țară e sărăcie, că s-a scumpit traiul și că suntem amenințați de o criză agricolă? ce moftangii!
Pe când gândeam așa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său cunoscut de toți, are acum aerul unui om prea puțin vesel.”

În  schița „Repaos duminical”, întâlnindu-se printr-o împrejurare fericită cu nenea Iancu, Costică Parigoridi se plânge de amorțeala și plictiseala orașului în zilele de duminică sau de sărbătoare. Cei doi se plimbă pe Calea Victoriei agățând treptat și alți amici și sfârșind prin a face un mare chef la Iordache. 

„Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombănește mereu... În dreptul lui Capșa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziție; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhățăm; în dreptul legațiunii rusești, încă unul; e prizonier... Curios lucru! toți foarte plictisiți de repausul dominical; și cu cât banda sporește, cu atât dispare plictiseala! Toți șase - oameni de condiție frumoasă în societate - ajungem, aproape bine dispuși, la Iordache, în Covaci.
Sus, pe terasă...
– Domnilor - zice Costică - trebuie să știți că, grație întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte niște idei foarte negre. [...] Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puțin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împărați Constantin și Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiți, a face eu cinste astă-seară. [...]
Știu c-am petrecut!... Ce chef!... și, dacă trebuie să fim drepți, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată - și cu bani și cu spirit - ce vervă!...”

„Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale și trăsuri ca la toate nunțile, găsii curtea pustie și ușa bisericii închisă. Gândii că m-am înșelat în privința datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar și citii încă o dată invitația: nu mă înșelasem de loc. Ieșeam din curtea Sărindarului fără a ști ce să crez, când mă lovii piept în piept cu... Leonică în original.
— Veniseși la nunta mea?
— Firește.
— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitație la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnișcarii era altul. — În ziua nunții lui Leonică am lipsit din oraș. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.
— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească...
— Despre ce?
— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la țară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îți urez viață fericită și moștenitori câți dorești.
— Ce cununie? ce viață? ce moștenitori? Gândești că m-am cununat?
— Am primit invitația...
— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaște... destule!
Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Știam acuma bine că broaște destule!”

(Din nuvela Broaște destule)

„Era pe vremea lui Cuza. Rosetti publicase în «Românul» un articol fulminant. Se aștepta sa fie arestat și «Românul» suprimat. Ședea cu locuința pe strada Academiei, peste drum de Rașca, birt și cafenea la modă pe atunci. Rașca, ceh de origină și fanatic republican, profesa ideile cele mai înaintate, și, firește, se închina lui Rosetti.”

(Din nuvela CA Rosetti)

„VETA: Apoi zău nu știu ce s-o mai alege de dumneata. Bărbatu-meu sufere grozav de gelozie și e în stare a fi capabil să te omoare.
RICĂ (speriat): Să mă omoare!
VETA: Deja alaltăieri seara ai avut noroc de ți-a tăiat drumul câinii și nu te-a lăsat să intri în ulița noastră. Aminteri, dumnealui s-a suit repede sus, a deșteptat pe Chiriac...
RICĂ: Chiriac!
VETA: Da, tejghetarul nostru, și au ieșit amândoi, unul pe maidan și altul pe la poartă ca să te prinză în uliță. Încă Chiriac luase și levorverul; dar până să iasă ei, dumneata fugiseși...
RICĂ (îngrijat): Levorverul!... Madam, vă rog binevoiți a-mi da drumul d-aici de urgență...
VETA: Ei! Știi că-mi place! Ce! Te țiu eu? Du-te, ușa-i deschisă; du-te repede, și bagă de seamă la poartă să nu dai piept în piept cu dumnealui, că de-acum încolo trebuie să se întoarcă acasă. Apucă pe maidan și ieși devale spre Antim. Bagă de seamă să nu te întâlnești cu bărbatu-meu, că te cunoaște, și cum te-o vedea, zău! Te umflă.”

„JUPÂN DUMITRACHE: Știi dumneata că la lăsata secului am mers la grădină la „Iunion”; erau eu, consoarta mea și cumnată-mea Zița. Ne punem la o masă, ca să vedem și noi comediile alea de le joacă Ionescu. Trece așa preț ca la un sfert de ceas, și numai ce mă pomenesc cu un ăla, cu un bagabont de amploiat...
IPINGESCU: De unde știi că era amploiat?
JUPÂN DUMITRACHE: După port nu semăna a fi negustor. Mă pomenesc că vine și se pune la altă masă alături, cu fața spre masa noastră și cu spatele la comedie. Șade rezemat într-un peș, șade, șade, șade, și se uită lung și galiș la cocoane, se uită, se... Eu, cum m-a făcut Dumnezeu cu ambiț, mă scol ca să plecăm; cocoanele nu! că să mai ședem, că încă nu s-a isprăvit comèdia. Încep să mă-ncruntez la bagabontul și mai că-mi venea să-l cârpesc, dar mi-era rușine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine... Mai mă uit eu încolo, mai mă fac că nu mă sinchisesc de el... bagabontul cu ochii zgâiți la cocoane; ba încă-și pune și ochilarii pe nas. Tii! frate Nae, să fi fost el aici să mă fiarbă așa, că-i sărea ochilarii din ochi și giubenul din cap, de auzea câinii din Giurgiu.
IPINGESCU: Rezon!
JUPÂN DUMITRACHE: În sfârșit, se isprăvește comèdia. Ne sculăm să plecăm; coate-goale se scoală și dumnealui. Plecăm noi, pleacă și dumnealui după noi. Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le rușinez. Știi cum e Veta mea,... rușinoasă.
IPINGESCU: Mie-mi spui? n-o știu eu?... Ei?
JUPÂN DUMITRACHE: Ei! Apucăm pe la Sfântul Ionică ca să ieșim pe Podul-de-pământ, - papugiul cât colea după noi; ieșim în dosul Agiei^[4], - coate-goale după noi; ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani, - moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament, - mațe-fripte după noi... Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cocoanelor...
IPINGESCU: Rezon! ca să nu le rușinezi.
JUPÂN DUMITRACHE: Știi cum e Veta mea...
IPINGESCU: Rușinoasă, mie-mi spui?
JUPÂN DUMITRACHE: Când apucăm de la Stabilament în sus, mă uit înapoi cu coada ochiului și nu mai văd pe coate-goale. Mai mergem ce mai mergem, mă uit iar... mă iertase bagabontul.
IPINGESCU: Jupân Dumitrache, adică să am pardon de impresie, eu gândesc că numa’ ți-ai făcut spaimă degeaba. Poate că omul o fi șezând prin partea locului, pe Dealul Spirii. Ei! a venit și el la grădină ca și dumneavoastră, a stat și el până la isprăvitul comediei, și s-a nemerit să apucați tot pe-un drum ca să vă înturnați la domiciliu. El a rămas la al lui și dumneavoastră ați mers înainte.”

„Odinioară, intelectualii, mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft — singura rimă posibilă la moft — peste drum de Capșa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se află Luvrul de București. Acolo — precum odinioară muzele în Parnas — se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni, gustând un fel de ambrozie, compusă din puțin lapte, puțin „jvarț” și puțin zahar, și numită în limba vulgară „capuțin”. De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceștia: „capuținiști”, de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artă, litere, științe, s-a numit „capuținism”. Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, a „capuținismului” și „capuținiștilor”.

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei excesive a intelectualilor, a început să-și piarză încetul cu încetul clienții, cari consumau altceva decât „capuțin”. Ar fi lucru oarecum explicabil: omul inferior se găsește foarte strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită?... Din pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puțin importă, cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit până la urmă să se desființeze.”

(Din schița Intelectualii)

„Dar intelectualii nu puteau rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-și caute un nou sediu numaidecât... Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de filozofie, mai știu eu de ce! reclamau soluțiuni urgente. „Capuținiștii” își aleseră un local mult mai frumos și mai confortabil decât cel vechi; își strămutară sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei.
Aci — lucru foarte ciudat! și care nu s-ar putea explica decât prin teoria evoluțiunii — aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor. De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi și din cale-afară discreți, discutând pe șoptite, așa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înțelepciuni — la noul sediu, începură să primească alături cu ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, mușterii cari nu luau „capuțin”, oameni cu totul nedemni a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile „capuținiste” începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba, vara, chiar din Piața Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi, asta nu însemnează că le și putea pricepe. Numai aleșii le-au putut pricepe, și asta a făcut un mare bine public: încet-încet, și din ce în ce mai numeroși, începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocațiune era să fie intelectuali. Până aci, nu se știuseră număra, neavând un semnal de raliare, o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.
În curând, potrivit principiului evoluțiunii, eclesia a numărat așa de mulți adepți, încât Fialcowsky nu i-a mai putut încăpea și ei au pornit care-ncotro să propovăduiască... Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales când e vorba de mișcarea „culturală”. Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează — în literatură, în teatru, în arte, în științe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii!
Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiți cu desăvârșire de vreo falșă fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumație și se amestecă bucuros cu toți comunii muritori... Asta e o tactică iezuitică, așa crez eu; căci, pentru a renunța acești aleși la mândria lor legitimă și a se apleca așa cu dinadinsul la contactul nostru, trebuie că au un scop; și acela desigur nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante.
O dată cu ieșirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a desființat și el ca și Brofft, eclesia „capuținistă” a trecut din perioada clasică în perioada politică: de la revelațiune la apostolat. Iată-i... La orice masă de la berării, birturi, cafenele, dacă sunt trei mușterii, unul desigur este un intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? Își îndeplinește misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. Sunt chelneri cari, după cât au prins pe apucate din dezbaterile și conferințele intelectualilor, pot face marț pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.”

(Din schița Intelectualii)

Trimis de Împăratul întunecat Dadarot pe pământ să trăiască altături de oameni, să se însoare și să culeagă informații despre oameni și mai ales despre femei și viața într-o căsnicie, Aghiuță dintre toate locurile alege, desigur, chiar Bucureștiul.

„Știi ce?... Am să mă duc la București... cunosc orașul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: dacă ești sărac, du-te-ntr-o politie bogată... din ce scapă pântre degete altora, poți culege destul; dacă ești bogat, du-te-ntr-una săracă... din orice firimitură dă s-aducă un nevoiaș la gură, îi smulgi peste jumătate.
Gândind astfel, cum a picat în București, a tras în miezul târgului, la hanul lui Manuc.”

„A chemat îndată un samsar și i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de case frumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri și slugi, la aer curat, cu grădină și fântână-n curte, cu pimnițe, bucătării, spălătorii, cu grajduri și șoproane, în sfârșit cu toate câte trebuiesc pentru așezarea cuviincioasă a unui negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau și dereticate cu tot dichisul - niște case mari în mahalaua Negustorilor; și slugi peste slugi, și cai la grajd, și calești în șopron...”

Cei 4 „infatigabili reporteri de ziar” discută despre cazul Boris Sarafoff și despre cum sunt induși în eroare în urmăririle lor. 

„Pe vremea conflictului româno-bulgar...
La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul popular, unde unele feluri de bucate se servesc și cu jumătatea de porție, se află, cătră ora două după amiazi - oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o companie de patru tineri, urmând o dispută destul de animată.
Cine sunt acești tineri?
Asta puțin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C și D.”

(Din schița Boris Sarafoff)