Calea Plevnei

„Pe lângă strada Plevnei și Bulevard e o curte lungă cât o stradelă și acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scărițe de lemn strâmbe. Sunt locuințe studențești și menajuri boeme.
La cișmeaua din curte e noroi pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față și alături de ea câteva căruțe de lemne, așa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.”

Într-un episod de o sfâșietoare nostalgie, Pantazi i se confesează nararorului, povestindu-i viața si copilăria lui de bucureștean.

„Pentru aceasta ne vom întoarce în București, deoarece de felul meu sunt bucureștean; lumina zilei am văzut-o pe Podul-de-pământ, în casele părintești din fața Viișoarei. De viță sunt însă străin: și aici, întremându-se deodată, glasul îi se polei parcă de trufie...sunt grec.
[...]
Și când, la moartea [mătușii] ne-au rămas casele cele mari cu paraclis de la Cișmeaua-roșie, tot mama a fost care n-a voit să ne mutăm în ele, zicând că pe Podul-de-pământ, sau de pastramă, după porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul-Constantin și Sfântul-Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stăpânește păragina, se ținea grădină de grădină, numai pomi roditori, liliac, bolte de viță. Mușețelul și nalba năpădeau curțile, pretutindeni leandri, rodii, lămâiță, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de mușcate, de cerceluși, de indrușaim de șiboi. Iar dincolo, peste gârlă, închizând zarea, se împânzea, scăldat în verdeață, dealul Cotrocenilor!”