Camil Petrescu

„Luasem masa la restaurantul de pe strada Regală, în grădină, cu doi scriitori.  Am mâncat tot timpul, enervat, feluri de mâncare sălcie, am băut apă călduță și leșioasă, vin cu gust de limonadă. Toate acestea, pentru că n-am avut curajul să declar celor doi scriitori, cu care sunt prieten de altfel, că eu nu pot sta la altă masă decât la ceea la care sunt obicinuit, că nu mă pot înțelege cu alt chelner decât cu cel care mă slujește de obicei. Unii cred că ăsta e un început de manie (cum mi se spune), oricum mi-a fost frică să le spun celor doi că nu-mi place să schimb masa la restaurant, căci ar fi zâmbit indulgent și zâmbetul acesta indulgent mi-ar fi tăiat toată pofta de mâncare.”

„Mă acoperă praful, când mă îndrept spre strada Batiște. [...]
Strada e pustie și înaintea mea e un singur drumeț, o foaie albă de hârtie, care luată de vânt se târăște cu pași mărunți de șoarece, încercând întâiu parcă să traverseze, dar se lovește de muchea trotuarului, cu care aleargă apoi paralel departe, pe urmă spre capăt, unde strada ocolește puțin, saltă ca o gâscă încercând să zboare. Dintr‑acolo vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane aşezate ca nişte turnuri oblice alături de şofer [...] Și nici prietenii mei nu sunt acasă. [...] La întoarcere, puțin amărât, descopăr și rețin toate casele care au geamurile astupate cu hârtie albastră. Casa din colț are obloane moderne cu lame paralele, care se ridică și se lasă ca la birourile americane.”

„Pe lângă strada Plevnei și Bulevard e o curte lungă cât o stradelă și acoperită, cu etaje adăogate, cârpit fiecare cu scărițe de lemn strâmbe. Sunt locuințe studențești și menajuri boeme.
La cișmeaua din curte e noroi pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față și alături de ea câteva căruțe de lemne, așa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte.”

„Emy, uite aici alăturat 5000 de lei. [...] Nici nu-ți trece prin bap de unde-i am. Încercasem în zece locuri să obțin un gir pe o poliță... A fost imposibil...
[...]
Când, ieri, l-am. întâlnit mergând pe jos, pe Calea Victoriei, pe Nae Gheorghidiu... De zece ori m-am luat după el și de zece ori am renunțat, convins că mă refuză... La un moment dat, s-a întâlnit cu o doamnă cu care a stat în loc, mai sus de Biserica Albă, poate un sfert de oră... Dacă nu aș fi venit până acolo, aș fi renunțat... Parcă avem tetanos, așa eram de încordat și nehotărît totuși... În fața porții lui, după ce am traversat, ca să am aerul că viu din față și că ne întâlnim întâmplător, l-am salutat.”

Mai întâi zădărnicită de vreme, apoi de un motor gripat, plecarea anunțată la gazete a lui Fred spre Capetown are loc până la urmă într-o dimineață geroasă, cu puțini martori și cu o decolare dificilă de pe iarba aerodromului interbelic Băneasa. De la distanță este urmărit de femeia vieții lui, formidabila doamnă T. a cărei prezență discretă la aerodrom, într-o „mașină de piață închisă” îi ridică moralul într-un mod neașteptat. Cu toate astea, repetatele întârzieri, stângăcii, precum și alura funebră a aerodromului înghețat pun în perspectivă finalul tragic al eroului chiar dacă nu la această plecare. 

„În afară de inginer și vreo trei mecanici, de fratele meu, de un căpitan care reprezenta Aero-CIubul pentru omologare, mai erau sora mea și vreo trei ofițeri piloți. Aeroplanul fusese scos din hangar și adus până în lumina lămpii fotoelectrice. Globurile electrice din fața hangarelor, din cauza aerului puțin cețos, rece, dădeau o lumină difuzată, reverberată, de parcă iluminau cavouri aliniate.
[...]
De la o vreme, am băgat de seamă o mașină de piață închisă, izolată de celelalte mașini cu care veniseră cei prezenți, și m-a pătruns de odată fiorul unei bănueli... Am ghicit, am văzut cu o putere de dincolo de mine, nu știu, dar am deslușit pe perna din fund ca o arătare, un chip de femeie.
[...]
Din pricina încărcăturii nu mă pot desprinde. Merg interminabil pe iarbă. Trag furios manșa, nici un răspuns. Mă cuprinde deznădejdea că nu voi putea decola. Întorc înverșunat, reiau terenul de la capăt și aștept ca avionul să-mi ceară singur, să-l decolez. Gata, hangarele cad în jos, orizontul se desface... Noroc... Am și pornit spre sud.”

Aerodromul este locul unde Fred se antrenează dar și unde își garează avionul personal, un Berguet pe care-l repară, întreține și transformă singur. 

„Zoream acum antrenamentul, căci vream să plec, cât timpul era favorabil, spre Capetown. Toate încercările din vară eșuaseră și a trebuit să aduc noui transformări Breguetului, schimbând rezervorul, care nu putea lua decât 4000 de kilograme de benzină — când eu aveam nevoie, ca să încerc și un record mondial de distanță, de peste 8000 de kg. — și aducând unele modificări trenului de aterizare. Zborurile de antrenament erau foarte obositoare, mai ales din cauza discuțiilor și a intrigilor, de la aerodromul militar, unde îmi aveam adăpostit avionul...
[...]
Faptul că dispun de un avion al meu, faptul că am utilajul aerodromului la dispoziție, faptul că am libertatea oricărei inițiative, îndurerează ca un memento social, pe cei oropsiți, care nu-și pot oferi, la preț bun de glorie, nici măcar viața.”

„Acum luna apusese și era răcoare. Fereastra foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice și balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca „un far" în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca, înspăimântător de plină de viață, la etajul al doilea, ultimul, căci nu erau decât două.
— Crezi că e cineva înăuntru ?
— Nu știu, dar câtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec... Poate că e un bărbat, poate că, singură, citește.
[...]
În clipa aceea, s-a mișcat o umbră la fereastră. S-au ridicat storurile și a apărut ea... S-a rezemat în coate pe chenar, și-a aprins o țigară.
Am tremurat de coincidența țigărilor, căci parcă ar fi știut ce vorbim noi, parcă ar fi continuat, apărând dintre culise, scena noastră... Era îmbrăcată într-un chimono alb, de mătase care lucea în lumină și саге-i înfășa bustul oblic. Apusese luna... era în spre zori un întuneric pufos acum, cețos... Era cu neputință ca ea să ne vadă în șanț... îmi venea totuși să urlu, exasperat, de acolo de jos: „te iubesc" și să fug apoi în noapte... După ce a sfârșit țigarea, a plecat de la fereastră, și fără să lase storurile, a stins lampa.”

„Pe Calea Victoriei, o doamnă bătrână, dar de familie bună, ținea un magazin de mobilier și obiecte naționale. [...] S-a adresat bătrânei doamne, propunându-i să facă amândouă tovărășie. Una aducea magazinul cu chiria plătită, alta un transport de marfă modernă și serviciul de „directoare”. 
Cu puținii bani pe care i-a obținut de acasă, cu bunăvoința prietenilor de la Berlin, i s-au dat o seamă de obiecte de artă în comision. La început o garnitură de biurou, de nuc placat cu lac modern cafeniu, alt birou cu plăci groase de stejar sprijinite pe alte două ca un paralelipiped culcat. Etajere mici, asimetrice, scăzând ca treptele, capricios... biblioteci cubice, de arțar placat și lăcuit, tot cu rafturi asimetrice...
Pe urmă lămpi ca zarurile mari, mate și nu mai știu ce statuete, subțiate, stilizate. [...]
Succesul a fost neîntârziat, și-au primit comenzi mai ales pentru bănci. Au botezat magazinul: „La Arta Decorativă”.(E drept că au început cam în același timp cu un pictor modernist).”

„Mai târziu, din pricină că transportul costa foarte scump și mai ales se sporise vama, d-na. T. a adus un specialist din Germania pentru preparatul placajului de lemn; i-a dat ca ajutoare câțiva lucrători de la Tg.-Mureș, și au instalat pe șoseaua Iancului, un atelier de mobilă și obiecte moderne.
[...]
Acum avea cele mai diverse modele și realizări, pe principiul dispariției oricărui ornament înflorat și al geometriei, chiar în asimetrie, căci luxul sta numai în prepararea și calitatea lemnului.
Paturi-divane joase, cu o singură tăblie la căpătâi, placată, fără nici un fel de zorzoane, alte paturi-divan, cu niște lăzi geometrice la un capăt, pe care se puteau pune vase moderne și statuete stilizate, iar înăuntru așternutul. Fotolii ca niște cuburi scobite liniar, sau scaune simple ca acelea țărănești, dar din lemn placat, dădeau, o impresie de lux nou. Un paralelipiped, pe el o placă mare patrată, era o masă de sufragerie. Lămpi, sfeșnice de birou, făcute din arcuri negre simple, sau lămpi de tavan, în loc de lustre, cu niște cutii de sticlă mari, mate. Covoare colorate împărțite geometric și asimetric împreună cu draperii de culoare întregeau totul.”

„În cele din urmă m-am hotărît s-o aștept la ieșirea din magazin. Bănuiam că nu are să închidă deloc, dar îmi ziceam că tot va merge la masă. Așteptarea asta a fost una din cele mai grele din viața mea. Mi se părea că toată lumea știe ce aștept, rezemat de bara galbenă din vitrina unei drogherii vecine, dar nu chiar din fața magazinului, și credeam că toți mă compătimesc și mă găsesc ridicol.
[...]
Abia pe la 2 și jumătate a ieșit. [...]
M-am urcat în mașina lăsată pe str. Sf. Ionică și am pornit după ea, încet, hotărît să provoc în dreptul ei o încurcătură, care să mă oprească în loc. Nu era prea greu în ajunul acesta de An Nou.
Am oprit pe dreapta în dreptul Pasajului român, deși îmi veneau mașini în față. Am coborît și i-am ieșit înainte. 
— „Sărut mâinile”... și tremurând aproape... „La mulți ani”.

„Eram cu „rabla” într-un șanț, în dreptul unui loc viran dinspre capătul parcului Filipescu, spre Calea Dorobanților, târziu de tot după miezul nopții. Fusese o zi călduroasă de toamnă, ca de vară. Pe la unele cafenele mai erau mese afară. Mâncasem la un restaurant de la șosea, unde stătusem până pe la patru, cu prieteni.
Plângeam — cu cotul pe volan — cu capul întors pe spătarul fotoliului. Cineva s-a apropiat de mine și atunci m-am oprit din plâns, fără să ridic însă capul.
— Domnule, ce naiba ți s-a întâmplat?... Ești rănit ? Sergent, ei sergent... Vino încoace.
Sergentul i-a strigat de departe.
— Lasă-l, domnule, că e beat...
[...]
Calea Dorobanților la ora aceea era de obicei neumblată... însă de când se stricase șoseaua Jianu multe mașni treceau pe acolo, spre oraș, claxonând din pricina căruțelor care veneau cu alimente spre piață și luminând cu farurile. Noi eram însă cam la cincizeci de pași din drum.”