Parcelarea Filipescu (zona Parcului Filipescu)

Doamna T. reușise să își consolideze afacerea cu magazinul de mobilă și decorațiuni datorită căreia își obținuse independența și respectul unei comunități care apela la ea adesea pentru idei de amenajări interioare. 

„Când se mira cineva că o femeie atât de frumoasă ca ea, se ocupă atât de mult de magazin, rămânea totdeauna pe gânduri.
- Munca aceasta înseamnă pentru mine independența, banii câștigați îmi dau dreptul să fiu eu însămi, să cumpăr cărți și lucruri frumoase, să nu fiu jignită de proprietar și să fiu scutită de oferte necuviincioase.
Avusese norocul ca întreprinderea să realizeze câștiguri foarte frumoase, încât după doi ani, mai împrumutând bani, izbutise să clădească în Parcul Filipescu, înspre Calea Dorobanților, o casă mică, dar foarte modernă, cu două apartamente de închiriat, în afară de cel mic oprit pentru ea.”

Toma vine la logodna prietenului său Teofil mai mult din interes. Așa cum el însuși recunoaște că „ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenismul... Am venit numai cu iluzia că voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă!
- Dacă e politică, mai bine lasă pe mîine, domnule Pahonţu... Te rog! făcu d-na Rotaru drăguţ.”

Pentru că momentul de a discuta cu domnul Rotaru chiar se dovedește a fi nepotrivit, Toma stabilește că va reveni la Rotaru acasă a doua zi, apoi părăsește ceremonia. 

„Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile așteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... În minutul cât îşi ridică gulerul pardesiului, se mai uită spre geamurile salonului, ca şi când gândurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, pe jos, cu gâtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate că nici nu ştia unde se duce. Era vreme urâtă de sfîrşit de novembre. [...] Sufla vânt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor.”