Politic

Ceremonia de înmormântare a lui Toma Pahonțu are loc cu mare pompă și adună oameni din toate categoriile sociale, familie, cunoscuți și necunoscuți, oameni politici, gazetari care se perindă cu miile pentru a lăsa un ultim omagiu celui „ucis mişeleşte de nişte descreieraţi care vor să introducă moravuri de gorilă în luptele politice.”

„În numele ziarului România, care a apărut îndoliat, Titu Herdelea a luat încă din cursul nopţii toate măsurile pentru transportarea corpului neînsufleţit la Biserica Albă unde a fost aşezat pe un catafalc înflorit şi unde au început să sosească atîtea coroane şi buchete că pînă a treia zi abia mai încăpeau.[...]Pînă joi, a treia zi, s-au perindat mii de oameni să vază catafalcul celui ce a fost ucis atît de mişeleşte cum relatau ziarele cu mereu noi amănunte.
[...]
În după-amiaza înmormîntării a trebuit să se întrerupă circulaţia pe Calea Victoriei. împrejurimile bisericii erau negre de lume. Vicarul patriarhiei, înconjurat de doisprezece preoţi, a slujit cu atîta evlavie că toate inimile s-au înduioşat. In jurul catafalcului se aflau patru miniştri, între care şi Belcineanu venit înadins să onoreze pe adversarul său personal căzut în lupta pentru apărarea ordinei tulburate de o ceată de rătăciţi fanatici. [...] Pe urmă, în vreme ce corul cânta „veşnica pomenire” şi lumea începea să iasă, coșciugul fu acoperit şi, ridicat pe braţe de gazetari şi deputaţi, fu scos afară şi aşezat pe carul mortuar. Trecu un răstimp până ce coroanele fură aranjate pe carul anume, până ce se formă convoiul şi până ce în sfîrşit porni încet pe Calea Victoriei spre Cimitirul Bellu unde primăria pusese la dispoziţie un loc de onoare.”

„Virginia era femeia ideală, soţie perfectă şi amantă ispititoare. Fără pretenţii, fără capricii, respectâdu-şi soţul pe cât îl iubea, avea încredere oarbă în inima şi în viitorul lui. Voia să-i fie tovarăşă adevărată şi sprijin în lupta vieţii. Tatăl ei îi trimitea lunar o sumă, ca să nu aibă nevoie să ceară nimic bărbatului, să nu-i fie o povară ci numai bucurie cum a fost şi părinţilor ei de când a deschis ochii şi până s-a înstrăinat. După un an, când Virginia a fost înstrăinată întâia oară şi când chiriile ajunseseră la cifre astronomice, bătrânul i-a cumpărat, în strada Pietăţii, o casă gospodărească, arătoasă şi la preţ convenabil  Primul copil a fost băiat, Virginiu, al doilea, peste doi ani, o fetiţă, Ioana. Bătrânul Stoica venea greu la Bucureşti chiar la fata lui cea mai iubită. Îi era frică de Capitală ca de o Sodomă. De când au apărut însă nepoţii, găsea dese pretexte să se repeadă să-i vază.”

„Erau în Piaţa Palatului Regal. Câteva minute grupul întreg rămase pe loc în convorbirea despărţirii. După plecarea sărbătoritului, încet-încet se împrăştiară. Teofil Drugeanu cu Pahonţu trecură pe cellalt trotoar să scape de câţiva prieteni noctambuli care credeau că e vorba de o continuare a petrecerii în altă parte. O luară pe jos, rar, pe Calea Victoriei, spre Şosea... Toma îi reproşă din nou că s-a înstrăinat fără motiv şi fără măcar o explicaţie cinstită, cum s-ar cuveni între prieteni buni.”
Discuția între cei doi se tensionează atunci când Teofil îl acuză pe Toma că face o crimă prin susținerea și „apologia violenței” și că nu știe cu adevărat ce înseamnă să trăiești în tiranie, iar Toma, susținător al frățiilor de cruce legionare îi ține un discurs fanatic înflăcărat despre „autoritate, disciplină şi ordine, trinitatea generatoare de civilizaţie! Violenţa e obligatorie, fiindcă numai ea poate înfăptui selecţia naturală, înlăturînd pe cei neputincioşi şi punând în locul lor pe cei vrednici.”

Bănuielile lui Ion Ionescu se confirmă atunci când pornește în urmărirea doamnei Belcineanu că „dacă d-na Belcineanu iese de acasă pe jos, la nouă seara şi ia o maşină de piaţă, în loc să-şi utilizeze limuzina particulară, înseamnă  că merge la o vizită pe care nu trebuie s-o ştie nici servitorii ei cei mai devotați.” Pornind cu un alt taxi în urma ei, Ionescu parcurge o bucată amplă din București.

„Cu ochii mereu înainte Ionescu şopti şoferului „la dreapta” când ajunseră în Bulevardul Carol, pe urmă nu mai trebui să spuie nimic căci goana continuă drept pe bulevard, prin Piaţa Brătianu, tăind Calea Victoriei, pe Bulevardul Elisabeta, prin Piaţa Kogălniceanu... Abia înainte de Facultatea de drept mai trebui să spuie iar „la dreapta” ... La biserica Sf. Constantin maşina cenuşie opri brusc şi d-na Belcineanu coborî. Ionescu însă şopti iar „la dreapta” şi trecu înainte pe str. Elena. Lângă biserică văzu foarte bine că d-na Belcineanu, după o mică şovăire, continuă calea pe jos, pe strada Elena, în vreme ce maşina cenuşie pornea înapoi pe Calea Plevnei...
- La stânga ! strigă Ionescu ajungând la încrucişarea cu strada Progresului şi adăogînd apoi la prima casă: Opreşte!
Plăti. Aşteptă pe loc până ce maşina porni goală pe strada Progresului spre Cişmigiu, pe urmă el se întoarse pe strada Elena. În a treia casă pe stânga stătea Pahonţu.
Cele două ferestre ale apartamentului erau luminate discret şi cu perdelele lăsate.
Strada era tăcută. Cîteva felinare de gaz aerian făceau ici-colo pete anemice de lumină. Din loc în loc, pe ambele părţi, castanii bătrâni cu trunchiurile groase și crăcile încă despuiate păreau nişte paznici de noapte bătrâni şi adormiţi. Ionescu se strecoră subt un castan, lipindu-se de trunchiul scorburos. Peste drum ferestrele lui Pahonţu clipoceau gălbejite. Pe trotoar zări silueta d-nei Belcineanu apropiindu-se şi apoi oprindu-se la uşa unde a vorbit el înainte de amiază cu femeia. O văzu apăsând pe butonul soneriei, iar peste o clipă, dispăru înlăuntru de parcă cineva ar fi pândit chiar lângă uşă să-i deschidă imediat.”

Menționăm că Strada Elenei pare din descriere să corespundă actualei străzi Sfântul Constantin.

„Pahonţu rămase singur şi puţin înduioşat ca și când l-ar fi năpădit amintirile vieţii burgheze cu fericirea ei blândă şi caldă pe care nici o zguduire n-o poate tulbura. Farmecul trecutului îi apărea cu atât mai dulce cu cât viaţa lui prezentă era mai singuratecă şi mai zbuciumată...
N-a putut rezista mai mult de două săptămîni la hotel unde zgomotul şi gălăgia îl ţineau într-o încordare nervoasă insuportabilă. Şi-a găsit în strada Elena un mic apartament pe care şi l-a împodobit cu toate cele trebuincioase pentru odihnă. Avea numai un dormitor, o odaie de lucru cu biblioteca redusă (mare parte o lăsase la Virginia), camera de baie şi un foarte mic hall-vestibul, cu intrarea direct din stradă. O femeie angajată anume venea de două ori pe zi, la ore fixe să îngrijească de curăţenie. Aici îşi petrecea Toma timpul liber. [...] De la redacţie spre casă trecea prin Cişmigiul care, în decorul de iarnă, uneori avea aspecte polare. Strada lui era curată, asfaltată liniştită, puţin dosnică, cu trotuarele străjuite de castani şi salcâmi bătrâni.”

Încercarea lui Ionescu de a demasca infidelitatea Cristianei Belcineanu îl transfornă pe Ion Ionescu în detectiv. Acesta mai întâi se interesează de locuința lui Pahonțu apoi își dă seama că e mai simplu să o urmărească pe Cristiana Belcineanu, motiv pentru care se și înființează în zona unde locuiește spionând ore întregi și așteptând să poată porni pe urmele ei. 

„Pe la cinci după-amiazi, când începea să amurgească, Ionescu plecă spre casa Belcineanu, pe jos, ca să nu ajungă prea devreme. Pe Bulevardul Brătianu se abătu Ia o farmacie, ceru voie să telefoneze şi chemă ziarul România, interesându-se dacă Pahonţu e la redacţie. Era acolo... Îşi continuă drumul şi sosi în strada Dumbrava tocmai când se îngâna bine ziua cu noaptea, cum a dorit, socotind că o întâlnire între cei doi nu poate fi decât foarte secretă şi deci nocturnă.
În faţa casei staţiona o limuzină luxoasă. Ionescu, fără nici o şovăire se adresă şoferului care dormita la volan:
- Asta e casa Belcineanu, domnule ?
- Da, da, asta ! tresări şoferul.
- D-ta eşti şoferul dumnealor? 
- Nu, eu sunt la domnul general Teleman şi aştept pe cucoana care e în vizită aici, răspunse şoferul bucuros de conversaţie ca să-şi mai alunge plictiseala. 
[...]
Se plimbă de câteva ori dintr-un capăt al străzii până-n celălalt pentru orientare. Atât spre Piaţa Polonă, cât şi la colţul cu strada Vlaicu erau staţii de automobile. Schimba mereu trotoarul ca să nu atragă atenţia, deşi strada era foarte puţin frecventată, încât în prima jumătate de oră abia încrucişă câţiva trecători şi două-trei trăsuri. La casa Belcineanu însă nici o mişcare. Numai câteva ferestre luminate priveau întunericul ca nişte ochi cercetători.
Ionescu se uită la ceas subt un felinar. Opt şi jumătate. Era hotărât să aştepte până la zece. Peste vreun sfert de oră, pe când se afla tocmai în capul străzii spre Piaţa Polonă, întorcându-se înapoi, văzu o siluetă de femeie ieşind din casa Belcineanu şi pornind pe trotuar spre strada Vlaicu. Îşi inchipui că o fi vreo servitoare, dar se luă după ea întinzând paşii. O ajunse, recunoscu pe d-na Belcineanu și o întrecu, fără însă a se mai depărta încât îi auzea bine din urmă paşii mici şi grăbiţi. La colţul străzii, la staţia de maşini, Ionescu se opri ca şi când ar fi şovăit dacă să ia sau nu o maşină. În acest timp sosi şi d-na Belcineanu şi se urcă in primul automobil. Atunci se sui şi el în maşina următoare, dar aşteptă ca cealaltă să se depărteze puţin şi apoi spuse şoferului s-o ia înainte.”

„Pentru că apucase să spună câtorva prieteni, vestea că Pahonţu scoate un ziar se răspândi înainte ca el să se fi hotărât definitiv. [...]
În peste douăzeci de ani de gazetărie Titu Herdelea dobândise experienţe bogate în toate cele ce priveau presa. Deşi îndată după război a pătruns şi a rămas la Universul a avut posibilitatea să participe la atâtea şi atîtea întemeieri de ziare noi şi să cunoască tainele mari şi mici ale vieţii şi morţii lor... Ascultă, cu mutra de circumstanţă a doua și după-masă, expunerea volubilă şi nesfârşită a lui Pahonţu la mescioara retrasă de la Corso, iar la urmă întrebă:
- Câți bani ai?
- N-am deloc.
- Poți să găseşti ?
- Cred că da... Depinde de sumă.;
- Ascultă, copile, urmă Herdelea simplu. Ca să fii sigur de reuşită încearcă să achiziţionezi o tipografie, chiar mai micşoară. Toate ziarele care s-au bazat pe tipografie proprie, continuă şi azi să apară, bine-rău, indiferent, pe când dintre celelalte nici unu la sută nu mai există.”

Toma vine la logodna prietenului său Teofil mai mult din interes. Așa cum el însuși recunoaște că „ceremoniile nu mă ispitesc şi nici, mai ales, mondenismul... Am venit numai cu iluzia că voi putea face maestrului o comunicare de foarte mare importanţă!
- Dacă e politică, mai bine lasă pe mîine, domnule Pahonţu... Te rog! făcu d-na Rotaru drăguţ.”

Pentru că momentul de a discuta cu domnul Rotaru chiar se dovedește a fi nepotrivit, Toma stabilește că va reveni la Rotaru acasă a doua zi, apoi părăsește ceremonia. 

„Pahonţu se pomeni pe trotoar. O duzină de automobile așteptau aliniate în faţa casei Rotaru, din Parcul Filipescu, casă mare, greoaie, încăpătoare, două pavilioane îmbucate unul într-altul, toate ferestrele de la parter luminate... În minutul cât îşi ridică gulerul pardesiului, se mai uită spre geamurile salonului, ca şi când gândurile i-ar fi zburat înapoi acolo, apoi porni, pe jos, cu gâtul întins, cu mersul apăsat, grăbit să ajungă mai repede cu toate că nici nu ştia unde se duce. Era vreme urâtă de sfîrşit de novembre. [...] Sufla vânt aspru la intervale capricioase pe aleiele pustii ale nobilului cartier. Din loc în loc becuri electrice, pitite în abajururi lăptoase, pluteau în văzduh legănându-şi necontenit conurile de lumină încât toată lumea părea că se clatină gata să se năruie sub năvala umbrelor.”

Proaspăt ajuns la București, tânăr, motivat și plin de entuziasm, Toma Pahonțu reușește să își găsească un loc în lumea gazetăriei în timp ce studiază „Dreptul pentru carieră şi Litere pentru plăcerea lui.”

„La Terasa Oteteleşeanu, într-o seară, a întâlnit pe directorul revistei, aproape la fel de tînăr dar cu ifose de celebritate. În câteva săptămâni a făcut cunoştinţă cu diverşi scriitori, ziarişti, pictori, actori, şi toţi îl găseau simpatic şi interesant fiindcă scria critică şi avea curaj... În preajma vacanţei, prin sprijinul profesorului de estetică pe care-l frecventa, a intrat la o gazetă obscură de partid, cu o leafă de mizerie şi cu obligaţia de-a scrie zilnic o pagină întreagă fie direct, fie cu foarfecele. Era fericit. Făurea planuri, toate în jurul literaturii. Îşi dădu cuminte examenele. Se visa urmaşul lui Maiorescu.”

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."