Bulevardul Ion C. Brătianu

„Am luat-o în jos, spre dreapta, cu toată căldura, să văd cum se dărâmă casele pentru deschiderea bulevardului Brătianu. Eram nerăbdător, căci nu fusesem pe acolo din ajun. Casei din dreptul străzii Regale, îi ridicaseră acoperișul și rămăsese acum, așa, cu pereții tapetați între care fusese viața de familie, de s-ar fi putut uita cineva de la etajul casei Visante să vadă înăuntru, ca într-un corp omenesc, deschis pe masa de operație.
Negreșit, mobilier nu mai era, dar albastrul tapetului închisese scene de viață: iubire, necazuri, nașteri, vizite; era întreagă soba la gura căreia stătuse desigur, vreo femeie gânditoare, alăturea era soneria mică în perete. Și acum era un gol de nămiază până în adâncurile luminoase, arzătoare ale cerului.”

„Ajunsesem acum în bulevardul Take Ionescu și lumina becurilor mi se păru crispantă; pară s-ar fi luptat sălbatic cu albeața zăpezii. Am avut sentimentul că ajung într-o zonă nouă, unde intimitatea noastră devenea mai precisă din cauza trecătorilor, a mașinilor, a reclamelor colorate. Toată viața aceasta din afara noastră ne apropia parcă mai mult. Drumul pe care-l făcusem pe străzile luminate căpăta acum un sens secret, ca și cum ne-am fi întors dintr-o plimbare intimă. [...]
- Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb.
Îmi numi un bloc de curând construit pe bulevardul Brătianu. Eram aproape. Fără să-mi dau seama, am grăbit pasul. [...]
Am ajuns. Așteptam cu groază să văd portarul descuind și poftindu-ne în ascensor. Dar ușa era deschisă. Am împins-o tăcut, emoționat deodată. 
- Eu stau la etajul III, îmi spuse.
[...]
A doua zi Mavrodin se întoarce la Ileana acasă după ce cu o seară plecase după un sărut în fața ușii și descoperim prin ochii lui interiorul apartamentului ei. 
"- Mi-a deschis foarte repede, am avut impresa că mă aștepta, că așteptase acolo, lângă ușă. [...] Mi-am scos încet paltonul și am intrat. O cameră mare, lungă, cu fereastra spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate și se auzea zgomotul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră - cum fac, de altfel, în orice odaie streină în care intru - și am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aici, așa cum se amestecau luminile și farurile automobilelor. Apoi m-am întors și am cercetat mai bine odaia. O etajeră neagră, cu cărți, cele mai multe nemțești. Câteva covoare scumpe, divanul foarte sobru, dintr-un lemn vișiniu. Pe pereți, mai multe gravuri și desene. M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminină a odăii.”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”