Bulevard

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

Jeni Acterian relatează despre cordoanele de jandarmi și focurile de armă împotriva grupurilor care cereau abdicarea regelui Carol al II-lea:

„5 septembrie 1940
Deziluzie. Regele nu a abdicat. Citit din Dantzig: Le Nombre. Apoi din Russell. Seara fost la Al[ice Botez]. La întoarcere spre casă era fierbere prin oraș. Cordon de jandarmi pe Bulevardul Elisabeta. Se trăsese cu mitraliera în grupurile de băieți care cereau abdicarea.”

Olguța, o copilă impulsivă, băiețoasă și tandră în același timp, capabilă să transforme o scenă banală de gară într-un spectacol de porecle, replici tăioase și gesturi explozive, în timp ce familia Deleanu se mișcă într‑un Iași viu, pestriț și familiar:

„Mamă, unde mi-i pălăria? gâfâi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului, apăru la fereastra vagonului.
Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa… Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurând-o din cap până-n picioare, doamna Deleanu.
Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
Pfuuu! pufniră amândouă.
Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămâni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mânile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungând de pe obrajii ei paloarea examenelor.
Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.
Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
Vus tis di land?… A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare… şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.”

Lumea Iașului se strânge în jurul familiei Deleanu ca într-un mic ritual sâmbătal, iar Olguța, între tatăl ei și domnul Prahu, rămâne centrul viu și afectuos al grupului, în timp ce orașul pulsează în jurul lor cu aglomerația lui caldă, domestică, de weekend:

„Domnule Prahu, vii la noi la masă? îl invită Olguţa aruncând o privire iute domnului Deleanu, care zâmbi.
Vin. Îţi mulţumesc, domnişoară, adăugă el ceremonios, pieptănându-şi barba, pieptănată cu mânile numai în astfel de ocazii.
Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”