Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt

Olguța, o copilă impulsivă, băiețoasă și tandră în același timp, capabilă să transforme o scenă banală de gară într-un spectacol de porecle, replici tăioase și gesturi explozive, în timp ce familia Deleanu se mișcă într‑un Iași viu, pestriț și familiar:

„Mamă, unde mi-i pălăria? gâfâi Olguţa, sosind în goana mare de la cai.
Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vârful nasului, apăru la fereastra vagonului.
Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnişoară; nu-i a dumneavoastră?
Ba da! o revendică Olguţa cu tărie.
Mai bine mulţumeşte domnului, Olguţa… Poftim! Ce ţi-ai mai uitat? o cercetă, măsurând-o din cap până-n picioare, doamna Deleanu.
Pfuuu! izbucni Olguţa, dând cu ochii de Dănuţ. Şopti ceva la urechea Monicăi.
Pfuuu! pufniră amândouă.
Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apostrofă Olguţa pe Dănuţ.
Cele două săptămâni de vacanţă la ţară îi rotunjiseră obrajii, stârnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguţei. Deşteptat din posomorală şi uitare, Dănuţ măsură pieziş pe sora lui şi, cu mânile care ţinuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părţi, alungând de pe obrajii ei paloarea examenelor.
Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrân.
Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.
Vus tis di land?… A ghiten Weig.
La auzul jargonului ireproşabil, ferestrele vagonului de-a doua se umplură de capete semite, ca ferestrele unei cafenele de pe Ştefan cel Mare… şi de serviabile salutări. Care negustor din Iaşi nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!
Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna Deleanu, despărţind la timp pe Dănuţ de pumnul şi piciorul Olguţei.
Am să-ţi arăt eu ţie! gesticulă Olguţa.”