Roman de dragoste

„― Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te reţin mai mult de 5 minute. Spune, te pot găsi?
S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promiţându-mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o jumătate de oră.
― Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi deschis, cavalereşte: te-ai lăudat faţă de Gherghel că ţi-am aparţinut?
El s-a îngălbenit ca un cadavru.
― Bob, e o problemă de viaţă şi de moarte. Mie să-mi spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, Bob!”

„A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem colţul şi, după câţiva paşi, intrăm în cofetăria Riegler.”

„M-am uitat lacom la fotografie şi nu mă săturam privind-o: înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu părul şi ochii negri. Surâdea, şi pe faţa ei se lăsase o lumină, totuna cu farmecul. Parcă fusese într-adins creată pe gustul meu. O ciudă mare m-a răscolit ca o revoltă: de ce nu sunt eu Grig acela?… Aş fi iubit-o mult, aş fi făcut orice pentru ea. Nu e puţin lucru să te iubească o cântăreaţă celebră ca Alina. Te-ar invidia toţi prietenii şi cunoscuţii, iar celelalte fete ar crăpa de ciudă. Când voi ajunge student, voi face pe dracu-n patru să devin iubitul unei actriţe celebre, ca să mă plimb la braţ cu ea pe Calea Victoriei.”

„Pe când mă plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos.
— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era Ioana Pâslaru, puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, adică de 16 ani.
— Oana!
— Griguţă!
Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură-cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine.
— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea.
— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de vorbă? Eşti grăbită?
Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat prăjituri.”

„Am stat în capitală vreo zece zile, până când mama a isprăvit tratamentul. Pe toate gardurile erau lipite afişe mari, colorate cu litere de-o şchioapă, care anunţau Traviata Ia Opera Română, cu Alina Barbu în rolul principal. Mai figurau pe afiş şi alţi cântăreţi celebri, ca Dimăncescu-Basu sau Daria Ropală, însă numele ei era tipărit cu literele cele mai mari.
Am rugat-o pe mama să mergem la Operă, dar ea avea alte treburi, aşa că mi-a dat voie să mă duc singur. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Alina Barbu, şi cele zece minute care s-au scurs până să se ridice cortina mi s-au părut tot atâtea veacuri.
[...]
În zilele următoare, am fost la încă două spectacole ale Alinei: Boema şi Madama Butterfly, dar, de astă dată, cu mama.”

„Bună socoteală! Abia ne-am logodit, şi gata cearta! Cu multă greutate, o conving să mergem Ia Naţional, unde se joacă Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan. Până să înceapă spectacolul, Lotte stă îmbufnată şi nu scoate o vorbă. Dar piesa, cântând supraomenescul sacrificiu al lui Zefir pentru Liana, fata împăratului, cu versuri înaripate, cu decoruri şi costume vrăjite, ne poartă într-o lume nouă, necunoscută, şi astfel uităm de Alina, de cearta noastră, de tot… Când ne amintim că am fost supăraţi, ne vine să râdem.”

„Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Tîrnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în privinţa unor concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m-am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.”

„Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mînă, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...””

„― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintîi săgeată fontă. Am reluat:
― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.
[...]
Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvînt mai mult. La ce bun?
Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.”

„― Cum, tu n-ai văzut încă marea?
― Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare!
― De ce nu mi-ai spus pînă acum? Ţi-o aduceam aici cu riscul de a fi înecat Bucureştiul...
― Cu noi cu tot?...
― Nu, noi rămîneam pe uscat...
― Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule!
― Nu, n-am văzut-o nici eu... Sînt nefericit ca şi tine...
Amîndoi am pufnit în rîs. Nu ştiu cît timp ne-a trebuit pînă să ne potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam pe lîngă un tren care tocmai trăgea în staţie, Mihaela întrebă:
― Unde merge trenul ăsta?
― Asta e chiar rapidul de Constanţa.
S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci mi-a scăpărat prin minte o idee, ca un fulger:
― Aimée, ştii ce? Haidem la Constanţa!”