Invitația la vals

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

„Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Tîrnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în privinţa unor concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m-am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.”

„Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mînă, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...””

„― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintîi săgeată fontă. Am reluat:
― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.
[...]
Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvînt mai mult. La ce bun?
Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.”

„― Cum, tu n-ai văzut încă marea?
― Nu, Dor, închipuieşte-ţi. Dacă-ai şti ce rău îmi pare!
― De ce nu mi-ai spus pînă acum? Ţi-o aduceam aici cu riscul de a fi înecat Bucureştiul...
― Cu noi cu tot?...
― Nu, noi rămîneam pe uscat...
― Aşadar, tu ai văzut marea, prea-fericitule!
― Nu, n-am văzut-o nici eu... Sînt nefericit ca şi tine...
Amîndoi am pufnit în rîs. Nu ştiu cît timp ne-a trebuit pînă să ne potolim. În clipa aceea, ca un făcut, treceam pe lîngă un tren care tocmai trăgea în staţie, Mihaela întrebă:
― Unde merge trenul ăsta?
― Asta e chiar rapidul de Constanţa.
S-a uitat lung la el, cu un fel de tristeţe în priviri. Atunci mi-a scăpărat prin minte o idee, ca un fulger:
― Aimée, ştii ce? Haidem la Constanţa!”