Dramă

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

„Într-o seară întâlnește la „Carul cu bere" pe avocatul Teodoru, un prieten mai de demult. Din una în alta, aduc vorba despre femei. 
— Măi, sare Dinu, am întâlnit în tren o fată de o frumusețe rară, înțelegi? Ar fi scos din minți și pe Papa de la Roma.
— Carevasăzică a doua... Venus din Millo.
— Ei, da, Venus din Millo, plus brațele.
— Era una d’alea?
— Ce-ți închipui? Se deosebesc lesne altele.
— Și cum o cheamă, mă rog?
— Nu știu. Habar n-am. Nici n-am întrebat-o.
Avocatul pufnește de râs.
— Cum măi, nici nu știi cum o cheamă? Te-ai mulțumit doar s-o contempli, de la distanță, ca pe o sfântă Veronica? N-ai încercat s-o săruți, să mergi mai departe?
Lui Dinu îi piere dispoziția. Teodoru nu poate să înțeleagă un simțământ curat. Pentru el femeia nu e decât un obiect de plăcere...
— Mare nătărău! exclamă avocatul, nu m-așteptam la așa ceva...
— Poate că are dreptate în felul lui, gândește Dinu, dar nu-și dă gândul pe față.”

„Necunoscuta
Din confesiunile lui Dinu Gherghel
După cum spuneam, ajung în Gara de Nord. Vagonul de clasa întâi e aproape gol. Hamalul se opreşte în dreptul celui de al doilea compartiment. Un semn familiar cu coada ochiului. Vrea, pesemne, să-mi atragă atenţia că mi-a găsit un loc bun. Probabil că la el un loc bun e în prezenţa unei domnişoare. Şi de astă dată îi remarc ochii mari cât cepele.
Intru în compartiment, o salut cu o uşoară înclinare a capului pe necunoscuta tovarăşă de drum cu care aveam să călătoresc şi mă aşez comod pe canapeaua opusă. Îmi răspunde tot aşa, din cap, puţin contrariată de prezenţa mea, probabil, neconvenabilă. Apoi, îşi reia lectura întreruptă o clipă.”

„Ieşise ultimul om din sală, el ― nicăieri. Cu siguranţă, a luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în faţa celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... îmi venea să plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, plângeam în lege.”

„― Bob, trebuie să te văd urgent, foarte urgent. E o chestiune importantă, vitală, înţelegi? Nu te reţin mai mult de 5 minute. Spune, te pot găsi?
S-a mirat, tot întreba despre ce-i vorba. Dar, pe urmă, a acceptat să ne întâlnim la Statuia Aviatorilor, promiţându-mi că vine neapărat. A venit, într-adevăr, peste o jumătate de oră.
― Uite de ce te-am chemat. Vreau să-mi răspunzi deschis, cavalereşte: te-ai lăudat faţă de Gherghel că ţi-am aparţinut?
El s-a îngălbenit ca un cadavru.
― Bob, e o problemă de viaţă şi de moarte. Mie să-mi spui adevărul. Nu te întreb pentru ce ai spus acest lucru, ci dacă i-ai spus. Bagă de seamă, bagă bine de seamă, Bob!”

„A fost punctuală la prima întâlnire, ca şi la celelalte. De rândul ăsta, o aştept la ieşirea din facultate, în dreptul librăriei Cartea Românească. Ajungând în Victoriei, facem colţul şi, după câţiva paşi, intrăm în cofetăria Riegler.”

„Într-o seară, pe linia preocupărilor mele de a distra pe Mihaela, am dus-o la o conferinţă a profesorului meu, Tîrnoveanu. Trata un subiect liber (mi se pare despre Femeia în societatea modernă sau cam aşa ceva). Ea manifestă, de la început, un interes viu pentru acea temă. Îmi păru bine că rămase încântată, chiar cucerită de elocinţa maestrului meu, deşi avea unele rezerve în privinţa unor concluzii. Pe cînd ieşeam de la Fundaţie, m-am întîlnit faţă în faţă cu distinsul conferenţiar, care tocmai pleca.”

„Am plecat în oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o înfrîngere sau o speranţă năruită. Am luat-o în neştire, pe Calea Victoriei în jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deliberare, am intrat într-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, în schimb am cerut un plic şi hîrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
„Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia îi scriu şi nu-mi răspunde? Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mînă, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă...””

„― Eu cînd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dintîi săgeată fontă. Am reluat:
― Înţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să întîlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― În acest caz ne întîlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a înseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zîmbet sfios în colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― Mda, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea însă un loc retras.
[...]
Nu ştiu de ce, dar cu celelalte fete nu mi-au trecut deloc prin minte asemenea gînduri. Probabil pentru că nu le dădeam nici o importanţă. Repet: îmi părea rău că Mihaela se dăduse pe brazdă atît de repede. Acum nu-mi rămînea altceva de făcut decît să-i cer întîlnirea de rigoare. Aş fi putut s-o capăt adineauri, cînd o sărutasem. Nu-i nimic: îi voi scrie. Şi i-am scris că o aştept în seara aceea la Şosea, în dreptul Bufetului. N-am adăugat un cuvînt mai mult. La ce bun?
Ce nevoie mai era acum de poezie? Am aruncat biletul în cutie şi, odată cu el, maldărul de scrisori pe care mi le înapoiase.”