Elevul Dima dintr-a șaptea

„M-am uitat lacom la fotografie şi nu mă săturam privind-o: înaltă, mlădioasă ca o trestie, cu părul şi ochii negri. Surâdea, şi pe faţa ei se lăsase o lumină, totuna cu farmecul. Parcă fusese într-adins creată pe gustul meu. O ciudă mare m-a răscolit ca o revoltă: de ce nu sunt eu Grig acela?… Aş fi iubit-o mult, aş fi făcut orice pentru ea. Nu e puţin lucru să te iubească o cântăreaţă celebră ca Alina. Te-ar invidia toţi prietenii şi cunoscuţii, iar celelalte fete ar crăpa de ciudă. Când voi ajunge student, voi face pe dracu-n patru să devin iubitul unei actriţe celebre, ca să mă plimb la braţ cu ea pe Calea Victoriei.”

„Pe când mă plimbam fără ţintă pe Calea Victoriei, mi s-a părut că mă strigă cineva din spate (de fapt, era o iluzie auditivă). M-am întors brusc să văd cine era. În clipa aceea m-am izbit de o femeie care trecea grăbită pe lângă mine. Tamponarea a fost atât de puternică, încât mi-a căzut pălăria pe jos.
— Ai putea să fii mai atent, domnule, m-a apostrofat femeia. Când m-am uitat la ea, am rămas încremenit: era Ioana Pâslaru, puştanca pe care n-o mai zărisem de la revelionul din 1914, adică de 16 ani.
— Oana!
— Griguţă!
Ne-am îmbrăţişat pe trotuar, în mijlocul mulţimii de gură-cască, împiedicând circulaţia. Am întrebat-o dacă ea m-a strigat. Nu mă strigase. Ciudat! Cu toate astea am auzit destul de bine.
— Ce întâmplare! Să ne întâlnim după atâţia ani! Să-ţi fie ruşine că n-ai dat deloc pe la noi, m-a dojenit ea.
— Oano, abia am sosit azi-dimineaţă. Unde să stăm puţin de vorbă? Eşti grăbită?
Am intrat în cofetăria Riegler, la doi paşi de noi. Ne-am aşezat la o masă şi am comandat prăjituri.”

„Am stat în capitală vreo zece zile, până când mama a isprăvit tratamentul. Pe toate gardurile erau lipite afişe mari, colorate cu litere de-o şchioapă, care anunţau Traviata Ia Opera Română, cu Alina Barbu în rolul principal. Mai figurau pe afiş şi alţi cântăreţi celebri, ca Dimăncescu-Basu sau Daria Ropală, însă numele ei era tipărit cu literele cele mai mari.
Am rugat-o pe mama să mergem la Operă, dar ea avea alte treburi, aşa că mi-a dat voie să mă duc singur. Ardeam de nerăbdare s-o văd pe Alina Barbu, şi cele zece minute care s-au scurs până să se ridice cortina mi s-au părut tot atâtea veacuri.
[...]
În zilele următoare, am fost la încă două spectacole ale Alinei: Boema şi Madama Butterfly, dar, de astă dată, cu mama.”

„Bună socoteală! Abia ne-am logodit, şi gata cearta! Cu multă greutate, o conving să mergem Ia Naţional, unde se joacă Trandafirii roşii de Zaharia Bârsan. Până să înceapă spectacolul, Lotte stă îmbufnată şi nu scoate o vorbă. Dar piesa, cântând supraomenescul sacrificiu al lui Zefir pentru Liana, fata împăratului, cu versuri înaripate, cu decoruri şi costume vrăjite, ne poartă într-o lume nouă, necunoscută, şi astfel uităm de Alina, de cearta noastră, de tot… Când ne amintim că am fost supăraţi, ne vine să râdem.”