Mihai Vodă - Cheiul Dâmboviței

„Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii, nu trebue să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței ceva mai în sus de Mihai Vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
[...]
Deschisă vraiște oricând oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deochiaților și deșuchiaților timpului: jucătorii și cheflii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătăi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și între ei și ele de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, desbinări și dușmănii.
[...]
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșuchiată. Unui vechiu trup de clădire pătrat și cu un singur rând îi se înnădise mai târziu în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus dela un capăt la altul și da într’un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă dobândea în bătaia lunii ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
[...]
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna Ia inimă. „Doamne”, îl auzii șoptind, „cum îi seamănă”! Făceam astfel cunoștința „duduii” Ilinca Arnoteanu.”