Esplanada Elisabeta (Râpa Galbenă)

„În clipele sale de plimbare și nostalgică visare, pe strada Păcurari - locuită într-o vreme de Veronica Micle - poetul Mihai Eminescu avea, uneori, plăcerea să privească ceasuri întregi uriașa vale ce se întindea prăpăstioasă la poalele tîrgului, de-a lungul Bahluiului. [...] Cercetînd încîntătoarea priveliște «stînd rezemat cu coatele pe bara» de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte, dinspre Cișmeaua Păcurari, îl găsea într-o zi Gh. Popa Radul. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: «Ce să fac, admir natura; uite d-le Radu, spune-mi cine ar fi în stare să-mi pue pe hîrtie tabloul acesta care ni se presintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziție frumoasă are lașul!
De aș avea eu bani, aș pune să se facă un pod de aici pînă pe dealul Galata. Închipuie-ți, cînd acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi păreche!!!» (O amintire din viața lui Eminescu, «Arhiva», nr. 5-6, 1900)” 

Contrastul dintre antipatia doamnei Deleanu față de domnul Prahu și complicitatea afectuoasă dintre acesta și Olguța. Plecarea lor cu trăsura, încărcați de pachete, se desfășoară într‑un Iași viu, aglomerat, în care strada Carol pulsează de mulțimea sâmbetei, ca un funicular uman urcând spre Copou:

„Doamna Deleanu nu prea împărtăşea stima Olguţei şi prietenia domnului Deleanu pentru acest conviv care lăsa dâre de glod pe covoare, mormane de scrum pe mobile, pe faţa de masă arhipelagul tuturor alimentelor lichide sau quasi, şi al băuturilor şi care pe deasupra vorbea de rău pe toţi. Dar alianţa Olguţa-domnul Deleanu era mai puternică.
Se suiră în trăsură cu pachetele şi sticlele; Olguţa la mijloc. Ogarii, pe jos. Caii mergeau încet din pricina aglomeraţiei; cotind spre Copou, prin faţa Râpei Galbene, o luară la trap. Trotuarul străzii Carol era atât de plin de pietonii sâmbetei, că părea un funicular urcând spre Copou.”

În timp ce Olguța și domnul Deleanu se instalează în trăsură, Dănuț și Monica pornesc cu automobilul lui, care înaintează prin noapte ca o barcă luminată, depășind trăsurile greoaie și muscalii cu doi cai. Drumul lor, șerpuitor pe la Râpa Galbenă și apoi spre Copou, se transformă într-o mică aventură nocturnă, unde orașul, ploaia și luminile din vale creează o priveliște marină, aproape fantastică:

„Olguţa râdea.
Papa, intrarea ta în Iaşi, ca şi în birou, produce dezordine.
Bagajele fură instalate în trăsura lui Puiu. Domnul Deleanu, Olguţa şi Puiu se suiră în trăsura casei Deleanu.
Cu Monica de mână, Dănuţ fugise spre automobilul său, aşezat la o parte, în umbră. Smuncită în pornirea bruscă, maşina porni ca un bondar. Erau strânşi alături subt capotă, ca într-un cort mic. Ploaia cădea din nou, aruncând şiraguri desprinse de pe grumajii primăverii. Era în noapte o respiraţie jilavă de seră.
Întrecură trapul şchiop al trăsurilor cu un cal, cu birjarii aşezaţi pe capră deasupra mormanelor de bagaje, ţinând picioarele în unghi ţapăn, proiectat lateral, şi hăţurile la înălţimea frunţii. Întrecură trapul lat al muscalilor cu doi cai. Cotiră în viraj onctuos aleea încolăcită a Râpei Galbene; suiră, având în dreapta până-n fund, marina privelişte a luminelor din vale, umede de ploaie. Maşina părea barcă-automobil, înălţată cu botul talazului deasupra mării fosforescente. Cotiră prin faţa Jokei-Clubului, spre Copou, abătându-se din drumul casei.”

„Uliţa era pustie, scufundată şi mai adânc în noaptea crescută a teilor şi a plopilor; paşii îi răsunară pe pietre de curând puse; se sperie singur de zgomot şi îşi încetini şi vătui mersul; se trezi călcând în vârful picioarelor. Casa Veronicăi era scufundată în somn cu storurile trase; ca de obicei, se duse în locul viran din faţă, de unde putea privi mai bine. Rămase astfel câteva minute după un tei, prins în feeria iubirii lui. Când voi să plece, o umbră se ivi în capul scării de la verandă. Îşi ţinu răsuflarea şi aşteptă; uşor deschisă, uşa se închise la loc; umbra pogorî cu băgare de seamă pe treptele scării de lemn ce pârâia sub paşii încă prea grei; intră în grădiniţă, smulse o floare înălţată pe un cotor lung ca un cap de năpârcă, deschise apoi portiţa dinspre uliţă şi, scuturându-se, ajunse pe trotuar, de unde se lăsă la vale într-un zornăit de pinteni.
Buum! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi rupse bolta în pulbere de sticlărie sfărâmată, înroşind văzduhul. Feeria nopţii dispăru; stelele se stinseră; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieşi de după teiul lui şi porni pe unde venise; prin dreptul Râpei galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei.”