Vechi locuri și zidiri ieșene

„Fulgerînd pe Ulița Mare, faetonul strălucitor cobora iute pe Ulița Palatului, duruind ca un tunet peste Podul Roșu și zburînd pe lîngă otcupciii barierei Socola, ce se trăgeau îngroziți într-o parte, mulțumind cerului că au scăpat numai cu spaima, cînd, după obicei, ieșiseră somnoroși în calea cailor, cu mînile ridicate și glas poruncitor, să controleze calabalîcul și să scrie pe călători în izvodul celor intrați și ieșiți pe la rohatca Socolei.”

„Acolo, pe coasta dealului, peste drum de mănăstirea lui Lăpuşneanu (unde-i acum Spitalul Socola), la poalele codrului bătrîn, îmbăiat în lumină și alintat de zefiruri, se însorea, ca un castel pe munte, Palatul domnesc de vară - Belvedere. Înălțîndu-se țanțoș deasupra aleilor tăiate printre arbori scumpi și covoare de flori așternute la picioare, rivalul ieșean al Belvederilor din Postdam, Praga, Viena și Paris, trona peste întreaga vale, treptăluită pînă pe zare cu lungi șiraguri de vițe alese.”

„...Sîmbătă, 22 decembrie 1845, pe la ceasurile 6:30 seara, căsoaia pătrată a lui Costache Talpan, dinspre colțul Uliței Golia (Cuza Vodă), cu ulicioara bisericii Dancului (cam pe unde se află astăzi stația de tramvai și gardul Teatrului Național), huia și trosnea din toate încheieturile. Cele trei rînduri de loji, fotoliile, parterul și galeria teatrului, închipuit, prin l832, de meșterii inginerului Freywald, după comanda fraților Fouraux, se ocupaseră de mult, iar pe uși curgeau mereu șuvoaiele de bărbați în fracuri de gală sau bogate anterie, însoțind femei înfoiate cu decolteurile ascunse sub șaluri prețioase de India. Roind în jurul zidurilor, pe dinafară, alte cîrduri de tîrgoveți așteptau minunea prin care să pătrundă și ei în sala luminată feeric de candelabrele brățare ale lojilor și lustrul scînteietor,
pogorît din pod, cu toate „bujiile" (luminările de stearină), aprinse.”

„Cu toate șfichiuirile și probozelele gazetarilor, mereu zgîiți la «păcătoșii» ce-și pîrpîleau goliciunea la soare, stricînd, chipurile, priveliștea călătorilor din trenuri, Băile Bahluiului au făcut sezon după sezon, malul apei fiind strașnic disputat între băieșii cu bărăci și cabine instalate din jos și din sus de podul liniei ferate (1886-1890). Datorită lor, prin iunie 1892, tot Bahluiul, de la Podul de Piatră și pînă la Moara lui Beldiman (Păcurari), era plin de acareturi pentru băi cu taxă, încît mahalagii aveau să ceară eliberarea scăldătorii strămoșești, unde «fiecare om sărac putea să se curețe și să se spele, măcar vara, fără să-l coste parale». Plin de inițiativă un «om fără de serviciu de mai mult timp» deschisese chiar o baie, cu plată, pentru spălarea cailor de la trăsuri (1890). Activitatea aceasta veselă înceta prin octombrie 1896, cînd Consiliul sanitar al orașului oprea pe antreprenorul Gafencu să-și mai instaleze cabinele la scăldătoarea cea mare.”

„Strîmtorată de năvala blocurilor ce înaintau dinspre răsărit și apus, mărginită de fosta uliță a Frecăului (botezată mai apoi Smîrdan), dinspre miazănoapte, și de hulitul Bahlui, devenit doar pîrîul Bahluieț, după mutarea albiei strămoșești mai înspre miazăzi (prin anii 1910-191l), fosta mahala Lăutari, rebotezată Barbu Lăutaru, în amintirea vestitului său staroste de lăutari și cobzari, mai păstrează cîteva căsuțe bătrînești cu prispe humuite și derigii borteliți de cari, peste care se pleacă pînă în pămînt acoperișurile de tinichea sau carton tras deasupra draniței sau a leațurilor stufului putrezit.
Se ajunge acolo, coborînd din strada Bucșinescu pe cîteva ulicioare pline cu acareturi, uitate de soroace și cu nume neschimbate, poate, de pe vremea lui Cuza Vodă: stradela Ferbinte; stradela Strîmtă, zisă mai încoace Bucșinescu, deși a rămas la fel de sucită ca și odinioară; și, bineînțeles, trecătoarea Scăricele - înnobilată tot Bucșinescu -, adevărată relicvă a tîrgului medieval, atît datorită «lărgimii» de vreun metru și ceva, cît mai ales șiragului de trepte croite în povîrnișul dealului și paveluite cu tot ce au găsit în cale șuvoaiele primăverilor.”

„În clipele sale de plimbare și nostalgică visare, pe strada Păcurari - locuită într-o vreme de Veronica Micle - poetul Mihai Eminescu avea, uneori, plăcerea să privească ceasuri întregi uriașa vale ce se întindea prăpăstioasă la poalele tîrgului, de-a lungul Bahluiului. [...] Cercetînd încîntătoarea priveliște «stînd rezemat cu coatele pe bara» de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte, dinspre Cișmeaua Păcurari, îl găsea într-o zi Gh. Popa Radul. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: «Ce să fac, admir natura; uite d-le Radu, spune-mi cine ar fi în stare să-mi pue pe hîrtie tabloul acesta care ni se presintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziție frumoasă are lașul!
De aș avea eu bani, aș pune să se facă un pod de aici pînă pe dealul Galata. Închipuie-ți, cînd acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi păreche!!!» (O amintire din viața lui Eminescu, «Arhiva», nr. 5-6, 1900)”