Prăpastie

„Uliţa era pustie, scufundată şi mai adânc în noaptea crescută a teilor şi a plopilor; paşii îi răsunară pe pietre de curând puse; se sperie singur de zgomot şi îşi încetini şi vătui mersul; se trezi călcând în vârful picioarelor. Casa Veronicăi era scufundată în somn cu storurile trase; ca de obicei, se duse în locul viran din faţă, de unde putea privi mai bine. Rămase astfel câteva minute după un tei, prins în feeria iubirii lui. Când voi să plece, o umbră se ivi în capul scării de la verandă. Îşi ţinu răsuflarea şi aşteptă; uşor deschisă, uşa se închise la loc; umbra pogorî cu băgare de seamă pe treptele scării de lemn ce pârâia sub paşii încă prea grei; intră în grădiniţă, smulse o floare înălţată pe un cotor lung ca un cap de năpârcă, deschise apoi portiţa dinspre uliţă şi, scuturându-se, ajunse pe trotuar, de unde se lăsă la vale într-un zornăit de pinteni.
Buum! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi rupse bolta în pulbere de sticlărie sfărâmată, înroşind văzduhul. Feeria nopţii dispăru; stelele se stinseră; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieşi de după teiul lui şi porni pe unde venise; prin dreptul Râpei galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei.”