Eugen Lovinescu

„Oi - oi! dădu din cap evreul cu compătimire. Apăi cum era să ştiu undi şăde domnu Creangă?
Eminescu zâmbi.
Dacă nu ştii dumneata, jupâne, o să ştie băiatul dumitale, de s-o face şi el birjar şi nu gazetar, că o să aducă multă lume aici. Vezi numărul ăsta? N-are să treacă mult, şi în locul lui o să atârne o placă de bronz cu vorbele: Aici a locuit Ion Creangă.
Ce vurbeşti? holbă ochii evreul, neştiind dacă clientul era serios ori îl lua peste picior.
Chiar aşa cum îţi spun.
Eminescu deschise portiţa şi intră într-o grădiniţă părăsită, cu câteva floricele de câmp arse de soare, şi cu un copac cu două crăci ca două degete ridicate în sus de un şcolar; jos, pe râpă, se afla căsuţa de vălătuci, ce s-ar fi prăvălit, de nu s-ar fi răzimat pe nişte furci de stejar, pe jumătate putrede... Pe pragul bojdeucei ieşise tocmai atunci un om gras, burtos, neras, îmbrăcat în haine de doc alb, necălcate, ponosite, în cap cu o pălărie mare de iută şi în mâini cu un băţ noduros. Omul se ştergea de năduşeală pe frunte cu o batistă mare, popească; privi mirat ca şi cum nu i-ar veni să-şi creadă ochilor, şi întorcându-se spre o femeie din spate, grăi gros:
Ce-ţi spuneam cu ţie, Tinco că beţivului şi dracul îi iese cu o cană plină - uite că a picat şi bădiţa Mihai!
Cei doi prieteni se strânseră în braţe şi se sărutară frăţeşte.
Bădiţă Mihai!
Bădie Ionică!
Altceva nu găsiră să-şi spună.
Că eu chiar amu, începu în sfârşit Creangă, i-am tot spus femeii aieste că doru-mi-e de tine, şi iată că ai şi sosit, cât ai pune de mămăligă.
Învârtindu-se apoi greoi şi ştergându-şi mereu fruntea de năduşeală:
Bine, bre omule, nu-mi sta afară ci intră în curţile mele.
Intrară în mica sală întunecoasă dintre cele două odăiţe ale bojdeucei. Ca unul ce locuise câteva luni aici, Eminescu aruncă o privire prin uşa deschisă: îşi recunoscu scrisul, cu fotografia lui Creangă, deasupra, în mijlocul unor institutori; pe tăblie se mai aflau călimara, tamponul şi luneta, lăsată aici la plecarea lui la Bucureşti. În jalnicul destin al lui Creangă, el şi-l văzu pe al său şi-şi aminti de vorbele lui Nusăm Cucoş pline de tâlc gospodăresc.”

„O întâmplare îl scoase însă din noroiul desperării. Prietenii bucureşteni de la Junimea îi găsiseră un post de redactor la Timpul de curând înfiinţat. Nu era de ales: nu mai avea ce căuta la Iaşi; nu va mai întâlni pe stradă pe magistratul avansat, în sfârşit, de noul guvern, care se făcea că nu-l mai cunoaşte; nu va mai întâlni privirile echivoce ale trecătorilor ce începuseră să-l arate cu coada ochiului pe Lăpuşneanu. La Bucureşti, alţi oameni, alte posibilităţi - într-un cuvânt alt aspect al mizeriei. N-avea însă cu ce pleca; n-avea cu ce-şi transporta cărţile, manuscrisele, ciubotele vechi, lăzile cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploşniţe - roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului. Ceru un avans şi i se trimiseră două sute de lei: respiră ca un om scăpat din temniţă şi începu aşi strânge boarfele.”

„Ieşiră pe cealaltă parte a coridorului, din dos, pe cerdacul proptit de furci, unde, pe o saltea aruncată pe nişte scânduri, Creangă dormea din mai până la sfârşitul lui octombrie. Uite, reluă Creangă, nu mă bucur numai eu ca nu m-ai uitat, dară şi Ciricul ţi se închină cu plecăciune, şi-ţi spune: Bine ai venit şi Dumnezeu să te înzilească!
Eminescu se uită lacom la dealul lutos din faţă, spre care privise zile întregi din cerdac, şi pe care-l urcase de atâtea ori cu Creangă.
[...]
Privirea lui Eminescu lunecă prin cerdacul atât de bine cunoscut; pe salteaua patului de scânduri, unde se tăvălea de obicei omul gras, erau aruncate halatul, şervetul, pe care şi-l petrecea pe după gât ca să-şi şteargă năduşala, şi, mai la o parte, o lopăţică lungă crestată la vârf de scărpinat pe spinare. Zâmbind la vederea sculelor ştiute, Creangă făcu pe ruşinatul.
Place-ţi cum m-ai găsit? Tinco!
Ba las-o pe Tinca în pace. Ştii că o să mă arunc şi eu pe salteaua ta cu ochii pe dealul Ciricului.
[...]
Umflat de găluşte, omul gras se puse să caşte, ştergându- se de năduşală:
Cald, de-ţi vine să te scalzi pe uscat ca găinile.
Se sculă, se întinse a lene, căscă din nou şi rosti, bătându-se peste gură:
Ce-ai spune, de ne-am întinde pe salteaua aiasta, aşa rână, ca să mai privim la dealul Ciricului, care ne face cu ochiul?
Fără să mai aştepte răspuns, se îmbrăcă într-un halat vechi, îşi trecu un ştergar ud peste gât şi se lăsă cât ţi-i malul pe saltea. Eminescu se întinse şi el, aşa îmbrăcat cum era.
Eeehei, dondănea Creangă, cu ochii împăinejeniţi; când o să ne mai ducem pe Ciric? Aşa mi-a venit o poftă să mai culegem răchiţică pentru gălbinele, sovârf pentru umplut flori şi dumbravnic şi sulcină de pus prin straie!
Apoi de acum la vară, îl îngână Eminescu.
Mai aşa! mormăi Creangă şi se scufundă în somn ca într-o mocirlă deasă, din care nu se mai auzeau de cât bolborăselile sforăitului.”

„Când a văzut că dăscălimea e de partea mea, a întors foaia şi s-a pornit să mă roage: frate Creangă, încoace, frate Creangă, în colo, că tu ai mai fost în Consiliul general: Baiu! I-am răspuns eu. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este. Iară el, nu şi nu: că am fost colaboratori şi o să mai colaborăm, - O să mai colaborăm, de ce nu? Dar tot îs mai aproape dinţii de cât părinţii. Ce mai tura vura, uite, aşa prost şi gros cum mă vezi, m-au ales pe mine, ca să stau de vorbă cu stăpânirea la Bucureşti.
Bucuros că se vor vedea în Capitală, Eminescu îl felicită.
Ce pofteşti, mă rog, încheie Creangă, îs şi eu om plin de noroc ca broasca de păr.
Făcuseră un urs de brânză cu mămăligă şi acum trăgeau din el de li se scurgea untul pe degete.
Şi cine a mai fost pe la întrunire?
Apoi cine să fie? Cică o cocoană s-a dus la biserică cu fiică-sa şi, după ce s-a sfârşit liturghia, când se întorceau acasă, s-a întâlnit pe drum cu altă cocoană.
Cine era mai de seamă pe la biserică, coană Aglaie? a întrebat-o ea.
Apoi cine să fie, coană Ruxandă? Mai de seamă eram eu şi cu fiică-mea - şi încolo numai prostime.
Eminescu râse până la lacrimi; în ţăranul cu aparenţă necioplită, el vedea tipul ideal al românului isteţ şi inimos, aşa cum şi-l închipuia el. Mai stătură punând la cale ţara, politica locală; răscoliră şi amintiri din trecut, când Eminescu îl adusese întâi la Junimea, într-o sâmbătă seară, după un lung popas la Bolta rece, ameţiţi amândoi de vin şi de voe bună; îi priviseră toţi lung, dându-şi cu coatele şi făcându-şi cu ochiul. Ei erau însă fericiţi.
[...]
Ieşiră în hudicioara plină de praf. Se chibzuită unde să se ducă. Eminescu propuse Bolta rece din Sărărie.
Şi tu, bădie! îi întoarse Creangă. D-apoi, grecii iştia s-o boierit şi s-o scumpit de nu te mai poţi apropia de dânşii. Dară eu te-oi duce la unul din ai noştri, la Niculică din Păcurari, pe care nu-l cunoşti, dar ai să-l cunoşti şi ai să rămâi tare mulţămit de dânsul: adevăr spui, că Dumnezeu îi deasupra şi asta mi-i crucea.
Să mergem; numai că aş vrea să apucăm pe uliţi mai dosnice; să nu se audă că am venit pe la Iaşi, ca să-mi iasă vorbe.”

„Uliţa era pustie, scufundată şi mai adânc în noaptea crescută a teilor şi a plopilor; paşii îi răsunară pe pietre de curând puse; se sperie singur de zgomot şi îşi încetini şi vătui mersul; se trezi călcând în vârful picioarelor. Casa Veronicăi era scufundată în somn cu storurile trase; ca de obicei, se duse în locul viran din faţă, de unde putea privi mai bine. Rămase astfel câteva minute după un tei, prins în feeria iubirii lui. Când voi să plece, o umbră se ivi în capul scării de la verandă. Îşi ţinu răsuflarea şi aşteptă; uşor deschisă, uşa se închise la loc; umbra pogorî cu băgare de seamă pe treptele scării de lemn ce pârâia sub paşii încă prea grei; intră în grădiniţă, smulse o floare înălţată pe un cotor lung ca un cap de năpârcă, deschise apoi portiţa dinspre uliţă şi, scuturându-se, ajunse pe trotuar, de unde se lăsă la vale într-un zornăit de pinteni.
Buum! Un trăsnet puternic îi sparse catapeteasma sufletului, îi rupse bolta în pulbere de sticlărie sfărâmată, înroşind văzduhul. Feeria nopţii dispăru; stelele se stinseră; la orizont începură să se arate zări spălăcite. Frânt, zdrobit, poetul ieşi de după teiul lui şi porni pe unde venise; prin dreptul Râpei galbene, cătă spre Repedea; nici urmă de pod; sub picioare, hâdă, se căsca prăpastia râpei.”

„Într-o seară de sfârşit de toamnă, pe când se afla sub teiul lui obişnuit, se apropie de dânsul ca prin vis, silueta unei femei; deprins cu viziunile, o privi, în extaz, fără să se mişte.
Se pare că nu mă mai cunoşti?
Cum nu? îngână el scuturându-se din rotocolul luminii.
Ida Schwartz în oraşul ei, glumi ea, iar dumneavoastră, dacă nu mă înşel, domnul Eminescu?
Chiar el.
Mă bucur că te văd; am aflat de mult că eşti la Iaşi şi mă aşteptam să mă vizitezi. Se vede că îndrăznisem prea mult.
Voiam să vă întâlnesc mai întâi, pentru a vă cere voie de a veni, îngăimă el fără convingere.
Nu trebuia nicio voie. E de mirat, totuşi, că nu ne-am întâlnit până acum, că doar Iaşii nu sunt chiar Viena, unde ne întâlneam câteodată şi din întâmplare.
Eminescu tăcu.
Dar întâmplarca nu ajută decât pe cei ce o doresc.
Iar tăcere.
Ca să nu stăm pe loc, am putea face câţiva paşi prin Copou.”

„De ce-i dăduse întâlnire în faţa Mitropoliei? Nu ştia nici el. Poate că era mai departe şi avea răgaz să se gândească la ce-i rămânea de făcut. Intră în bojdeucă de-şi luă umbrela - umbrela lui Pompiliu - şi porni la vale prin burniţă, în Sărărie. Se vor întâlni, nu va pleca fără rămas bun de la ea, care îi luminase toate mizeriile Iaşilor. Vor rătăci o jumătate de ceas prin străzile întunecoase din spatele Mitropoliei; se preumblaseră de multe ori prin uliţe mărginaşe. Apucă pe Ştefan cel Mare; burniţa nu încetase; îl învăluia, umed, rece; trecu prin faţa Mitropoliei şi, la colţ, desluşi silueta zveltă a femeii într-o manta de ploaie.
M-ai aşteptat? am întârziat? întrebă el îngrijorat.
Nu, gemu femeia luându-i brusc mâna rece, udă şi încălzind-o în mănuşile ei de piele.
Apoi, ochi în ochi, înfrigurată, desperată şi cu un ţipăt:
Pleci! pleci! Te muţi din Iaşi?
Nu se poate altfel.
Îi lămuri ocazia ce i se oferea la Bucureşti. Veronica îi cunoştea, de altfel, situaţia; ştia că rămăsese pe drumuri şi fără alte mijloace. N-avea cum protesta împotriva destinului; durerea i se citea însă în glas şi lacrimile îi umplură ochii. Se lăsară la vale pe lângă Mitropolie; ea îşi trecu braţul după mijlocul lui.
Iubitul meu, adoratul meu, gemu înăbuşit.
[...]
Urcă pe uliţa de lângă Mitropolia veche, tot tăcuţi, el, abătut, dar ea, atârnându-i de braţ, vârâtă într-însul, lângă omul ei, pe care, pe preţul posesiunii de câteva minute, îl putea de-acum stăpâni, hărţui, şi pe care, mai ales, îl putea înşela.
În apropierea străzii Ştefan cel Mare, uitându-şi lacrimile, zbuciumul, tragedia despărţirii, voioasă, i se aruncă la gât, muşcându-l mai mult de cât sărutându-l.
Aici trebuie să ne despărţim. S-o fi speriat Ştefănucă închipuindu-şi cine ştie ce. Te pomeneşti că mă caută la poliţie, glumi ea.
Se uită apoi la ceasul Mitropoliei.
Nouă, puiule; ce repede trece vremea cu tine. Nu fi aşa de posomorât că ne despărţim. dar trebuie. Acum te las. Să te mai pup o dată. Şi nu mă uita, Miţicule, scrie-mi cât mai des. De sărbătorile Crăciunului vino să le petrecem împreună.”

„Eminescu şovăi o clipă.
Suie mata că te duc iu.
Nu-i rămase decât să se scoboare din birja curată şi de curând lăcuită a muscalului şi să se urce în birja rufoasă cu câlţi vărsaţi. Evreul dădu câteva bice calului, numai piele şi oase. Prin dreptul arcului Academiei Mihăilene se întoarse spre Eminescu:
Unde ai spus mata să te duc?”

„Pe Veronica n-o întâlni în primele săptămâni ale sosirii lui la Iaşi. Din pricina greutăţilor începutului, a instalării lui şi a lui Miron Pompiliu într-o odaie de la Şcoala normală de la Trisfetite, unde era director Bodnărescu, şi a freneziei primului contact cu noua lui funcţie la Bibliotecă, nici nu se prea gândise la dânsa. O purtase cu el trei ani prin străinătate, nu se culcase şi nu se sculase o dată, fără să nu fi vorbit cu ea - şi iată că acum nu căutase să o întâlnească... Întreruperea studiilor în Germania o atribuise dorului de a o vedea; de abia acum îşi dădu seama că se înşelase.”

„O dată cu primele sloate de toamnă, când şi fulgii de zăpadă nu se îndură să cadă ca să nu se murdărească, noroiul începu a se aşterne şi pe viaţa lui Eminescu. Maiorescu se resemnase în faţa situaţiei. Voise să facă dintr- însul un profesor universitar şi nu ieşise decât un bibliotecar; dar mai era şi un poet, un mare poet. Cum pricepea condiţiile speciale, nu-i arătase nicio nemulţumire. Nu-i trebui însă mult lui Eminescu ca să facă experienţa vieţii publice. Crezându-le mai în calea trăsnetelor, ocolise situaţiile înalte; preferase să se adăpostească într-un colţ, unde să nu-l tulbure nimeni. Se înşelase; tocmai posturile mici sunt mai expuse furtunilor.
Se pusese, de altfel, pe lucru chiar de la început; setea lui de absolut concepuse pe dată planuri mari, reforme îndrăzneţe; dintr-o bibliotecă, în care nu se rătăceau decât şcolari fugiţi de la şcoală ori cititori de romane sentimentale, el voia să facă o bibliotecă modernă cu cărţi rare şi cu întregul aparat al erudiţiei apusene. Lucra şi ore suplimentare la alcătuirea unui catalog, iar când prietenii de la balamuc, îl îndemnau să-şi mai astâmpere zelul şi să mai lase lucrul pe seama altora, el le răspundea cu dispreţ:
Ştiu că suntem o ţară, unde fiecare porunceşte câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecului, iar domnul şoarec îşi atârnă porunca de coadă, iată că, în ciuda tradiţiei locului, eu n-o să poruncesc nimănui ci o să fac totul singur.
Putea să facă totul singur, dar nu să şi schimbe obiceiurile ţării. O intrigă politică i se înnodă repede în jur; ura faţă de junimişti se răsfrânse şi asupra lui, iar un aventurier bucovinean manevra să-i ia locul. Harţa de fiecare zi ameninţarea de a fi scos din post, îl umplu de amărăciune şi-l făceau să ocolească lumea. Se mută de la balamuc, într-o odăiţa mizeră, ca de obicei. Pe la Veronica a mai fost, negreşit, şi din nevoia de a compara realul cu idealul, în speranţa ascunsă de a le putea cândva contopi. Speranţă zadarnică; divorţul între cele două femei se săpa tot mai adânc.”